|
Scrisoare către fraţii
rumer
© Dorul
May 1, 2002
Auzisem de multă vreme de existenţa unei
regiuni în munţii Istriei despre care web-ul spune că "locuitorii
vorbesc o limbă mai apropiată de română decât cea a aromânilor, dar care
are totuşi destule caracteristici distincte pentru a fi clasificată ca
un dialect de sine stătător." Numiţi de locuitorii regiunii Ciribiri şi
de filologi Vlahi istrieni, locuitorii acestor sate sunt în acelaşi timp
o remarcabilă supravieţuire lingvistică şi un "puzzle istoric."
Astfel aflăm că cea mai mică cominutate
care vorbeşte româna între diferitele ţări balcanice se găseşte în
Croaţia, locuind în regiunea nord-estică a Peninsulei Istriote, fără să
aibe o continuitate geografică cu regiunile locuite de aromânii din
Macedonia, Albania sau Grecia.
De altfel, originea lor rămâne un subiect
de controversă. Unii afirmă că această populaţie ar fi migrat în secolul
XV sub presiunea invaziei otomane în Balcani, iar alţii susţin că ar fi
o rămăşiţă a populaţiei valahe menţionate în cronicile sârbeşti încă din
secolul XIV.
O altă teorie globală asupra existenţei
întregii populaţii de limbă română din balcani afirmă că ar fi
descendenţii legiunilor romane instalate de către autorităţiile
Imperiului Roman pentru a proteja Via Egnatia. Fapt cert esta că, dacă
în statisticile citate de R. Sârbu, se indică un număr de vorbitori
istroromâni de cca. 6.000 în 1841, ei nu mai erau decât între 2.000 şi
4.000 în 1904, iar conform recensământului italian din 1921, nu mai
rămâneau decât 1.644. Ba chiar după Radu Flora, în 1961 numărul lor
scăzuse la numai 1.140.
Şi zona locuită de istroromâni s-a redus cu
timpul. Dacă în trecut ea acoperea mai bine de jumătate din Istria, de
la Coasta Adriatică până la est de Rijeka în Munţii Gorski, iar la sud
până aproape de vârful peninsulei, astăzi nu mai există decât doua zone
istroromâne compacte: valea Valdarasa, cu şapte sate din care principala
localitate este Şuşneviţă, satul ejane în nordul muntelui Učka (numit
altădată de italieni Monte Maggiore). Deşi atât de redusă, această
comunitate s-a luptat îndelung ca să-şi păstreze tradiţiile şi mai ales
limba.
Datorită poziţiei lor dificile, la limitele
mereu contestate între Imperiul Habsburgic şi Imperiul Otoman,
istroromânii s-au adresat românilor, încercând să găsească ajutor, încă
din a doua jumătate a secolului XIX. Ei au atras astfel atenţia unor
intelectuali precum Aron Pumnul, Gheorghe Asachi, Simion Bărnuţiu,
Timotei Cipariu, etc. Aşa a ajuns Ion Maiorescu, tatăl lui Titu
Maiorescu, primul nord-dunărean care a vizitat regiunea în 1857, să
scrie că însăşi existenţa lor este "unu miraculu."
Ideea înfiinţării unei şcoli în limba
română, propunere făcută de italianul Dr. Constantini în 1888, a fost
însă combătută în mod vehement de diferiţi reprezentanţi croaţi în Dieta
provincială. Între alţii, Dr. Laginja a afirmat chiar că aceşti
istroromâni ar fi... slavi!
Aşa cum, mai bine de o sută de ani mai
târziu, autorităţile greceşti afirmau în regiunile europene că aromânii
sunt greci... latinizaţi!
Atunci a apărut cel care va fi considerat
ca "Apostolul Istroromânilor" Andrei Glavina (Şuşnieviţa 1881 - Pola
1925). Remarcat de profesorul român T. Burada care studia limba şi
tradiţiile populaţiilor din regiune, Andrei Glavina a fost invitat în
România unde a studiat la Iaţi şi la Blaj. Întors în Istria, unde a
lucrat ca învăţător, Glavina a publicat în 1905 prima lucrare scrisă în
istroromână intitulată "Calindaru lu Rumeri din Istrie cu figure lucrat
partea votea de Andreiu Glavina şi Constantin Diculescu." El s-a şi
luptat pentru crearea unei şcoli româneşti şi a militat pentru
publicarea de articole despre viaţa istroromânilor.
După Primul Război Mondial, în plus de
relaţiile culturale cu România, Andrei Glavina a deschis, în satul lui
natal, prima şcoală de limbă românească, care purtă numele de "Împăratul
Traian" şi care a numărat la apogeul ei 443 elevi. Din păcate moartea
lui Glavina sună sfârşitul acestui episod fericit.
În timpul celui de-al Doilea Război
Mondial, istroromânii nu au susţinut extinderea ocupaţiei italiene care
includea aproape jumătate din Slovenia şi o parte din Croaţia. Satul
ejane a fost ocupat de armata germano-italiană pe 5 mai 1944, care a
ars 102 ferme şi 90 de case.
După război, odată cu instaurarea regimului
comunist în Iugoslavia, timp de aproape cincizeci de ani, nici o
informaţie asupra vieţii istroromânilor n-a depăşit limitele regiunii.
Deşi Republica Croată independentă, care a
fost proclamată pe 25 iunie 1991, recunoaşte "membrii ale altor naţiuni
şi minorităţi care sunt cetăţenii ei: sârbi, musulmani, sloveni, cehi,
slovaci, italieni, unguri, evrei şi alţii," istroromânii nu sunt
menţionaţi, nu au şcoli, radio sau televiziune.
Totuşi, diferite activităţi au avut loc în ultimii ani, între care "Primul
simpozion dedicat istroromânilor" la Pola în 30 martie - 1 aprilie 2000
şi cearea la Triest în 1994 a "Asociaţiei Istroromâne Andrei Glavina."
Din 1995, au văzut lumina tiparului
diferite cărţi şi studii în istroromână şi începând din 1996 a demarat
publicarea revistei "Scrisore către fraţi Rumer."
Cu toate aceste informaţii adunate din
ziare şi reviste mă îndreptam spre satul ejane, unde speram să
întâlnesc locuitori cu care să încerc să vorbesc româneşte. Eram foarte
emoţionat pentru că aveam sentimentul de a face un salt de câteva secole
în istorie. Ca şi cum ai afla că undeva, într-un colţ ascuns al
pământului trăiesc nişte fiinţe care au cunoscut dinozaurii. De fapt,
mai trăisem o astfel de experienţă, între altele când am vizitat în
Siria un sat în care se vorbeşte arameana, limbă care o vorbea Isus. Dar
de data asta speram să pot vorbi şi să ne înţelegem fără traducător.
Într-adevăr, în staţia de autobuz aud doi
locuitori care-şi spuneau: "Bură zi, ce faci?," "Bire."
Doricić Michel are 74 de ani şi e născut
la ejane. De fapt satul se chiamă Jeiăn în istroromână sau Seiane în
italiană. Numele vine de la muntele Seja, care se găseşte în apropiere.
După cum spune tradiţia din moşi-strămoşi, locuitori ar fi venit de mult
(poate 600 ani, poate 300!) din sud, dinspre Macedonia, ca să scape de
asuprirea otomană. La început s-au ascuns în vârful muntelui, dar clima
era prea rece şi au coborât în locul unde sunt astăzi. De fapt, nu erau
decât şase familii. De aceea în sat nu sunt decât şase nume de familie:
Doricić,
Sanković, Turković, Marmilić, Istanbulić şi
Ciceran.
La început, locuitorii din ejane se ocupau
cu creşterea vitelor şi a oilor, pe urmă, profitând de pădurile
înconjurătoare, au început să producă mangal şi să-l vândă la oraş. Ei
plecau din sat la cinci dimineaţa spre Rijeka, duceau în spinare, sau cu
şarete, mangalul la târg şi, după ce îl vindeau, se întorceau în sat
înainte de apusul soarelui. Cu timpul au trecut şi la agricultură. Deşi
ştiau că erau alţi locuitori care vorbeau limba lor dincolo de munte
n-au avut deloc legături cu ei. Michel vorbeşte în plus de istroromână,
croata şi italiana. Pentru că la şcoală se învăţa totul în italiană în
vremea copilăriei lui.
În 1943, când avea numai şaptesprezece ani,
a fost făcut prizonier de către nemţi, care l-au prins în munţi unde era
partizan, şi l-au deportat într-un lagăr de muncă în Austria, la
Villach. Acolo a stat doi ani şi a asistat la bombardamentele americane
care vizau distrugerea gării, cel mai important nod de cale ferată din
sudul Austriei. Între timp a lucrat la o fabrică de cărămizi.
 După
ce s-a întors la ejane a lucrat timp de 37 de ani ca şofer pe camion,
ba chiar şi pe autobuzul care face cursa Rijeka-Mune şi care trece prin
ejane. Acum este la pensie, dar tot mai lucrează benevol cinci ore pe
zi, cutreierând cu jeep-ul munţii înconjurători pentru a da alerta în
caz de incendiu.
Biserica din sat, cu hramul Sf. Andrei, a fost arsă -"srusită"- de nemţi
în 1944, dar locuitorii au refăcut-o în 1960. Acum nu mai este preot la
ejane, ci vine pentru slujbă de la Mune. Şi numărul caselor s-a
împuţinat. Când era copil erau mai bine de o sută, acum sunt doar vreo
37 şi numai 200 locuitori. Cei doi fii au plecat, unul la Lovran, altul
la Mune. Ei nu mai vorbesc decât "un pic românesta." Alţi locuitori au
plecat şi mai departe, unii în Franţa, câţiva în Statele Unite.
Aşa este viaţa astăzi!
Când am plecat din ejane, am fost
acompaniat de un tânăr din sat, care a ţinut să mă conducă înapoi la
Rijeka şi mi-a oferit în amintire caseta înregistrată de orchestra
satului în "dialect local" - după cum spune prezentarea în croată. Dar
mai întâi mi-a arătat foarte mândru dicţionarul istroromân-croat pe
care-l avea în casă. Din păcate cred că nu-i folosea prea mult pentru că
în istroromână nu ştia decât cuvintele cântecelor de pe casetă.
Adrian Rozei
Source:
- May 1, 2002, Adrian Rozei, "Scrisoare
către fraţii rumer", © 2002 Dorul.
|