Un Raport despre situatia Istro-Romanilor.
Pe adresa
MAE si a Consiliului Europei
 Pe fondul activităţii
Asociaţiei “Andrei Glavina”, înfiinţată la Triest în aprilie 1994, a
editării primei publicaţii periodice în dialect istroromân de către Dr.
Petru Raţiu, a participării la numeroase Congrese internaţionale ale
U.F.C.E. şi ale Consiliului Europei, precum şi a organizării la
Universitatea din Pola a Simpozionului “Istroromânii ieri, azi, mâine” în
martie 2000, cu participare ştiinţifică şi oficială internaţională,
existenţa graiului istroromân, unul dintre cele patru dialecte româneşti, a
ajuns la cunoştinţa Consiliului Europei.
Ca semnatară a Chartei Europene a limbilor regionale şi minoritare
(C.E.L.R.M.), Croaţia se află sub monitorizarea Comitetului de Miniştri al
Consiliului Europei. La 12 martie 2008, Consiliul Europei (C.E.) a făcut
public Raportul Comitetului său de Experţi privind aplicarea de către
Croaţia a C.E.L.M..R., care prevede un mecanism de control pentru evaluarea
periodică a aplicării acesteia. În capitolul 2, Raportul Comitetului de
Experţi, “Evaluări privind aplicarea părţilor a II-a şi a III-a ale
Chartei,” acesta se referă, în premieră absolută, la dialectul istroromân
(subcapitolul 2.1.2, & 48, istroromâna).
Pe baza Raportului oficial al Comitetului de Experţi, deputatul din R.
Moldova în Adunarea Parlamentară a Consiliului Europei (A.P.C.E.), Vlad
Cubreacov, a depus la 17 aprilie 2008 “Proiectul de Rezoluţie privind
situaţia culturală dificilă a minorităţii istroromâne”, înregistrat ca
document al C.E. cu nr. Doc. 11595, semnat de 34 de deputaţi din 20 de state
membre ale Consiliului, cerând recunoaşterea drepturilor lingvistice şi
culturale pentru comunitatea istroromână, în acord cu standardele europene.
Anterior, în vederea aderării Croaţiei la Uniunea Europeană, un pas a fost
făcut printr-o decizie a Ministerului croat al Culturii din 27 august 2007
prin care graiurile istroromâne au fost declarate “bun cultural nematerial”
şi incluse pe Lista bunurilor culturale croate nemateriale protejate. Se
tratează de protecţia rezervată unor manifestări etno-folclorice, dar nu
aceleia a unei limbi, prevăzute de C.E.L.R.M., care prevede, spre exemplu,
grădiniţe de copii în limba populaţiei minoritare, ore la şcoală în limba
aceleiaşi populaţii, emisiuni în graiul acesteia la TV şi radio local, etc.
La manifestările în sprijinul populaţiei istroromâne, ca acelea ale
“Asociaţiei Decebal” la Triest în anul 2007, şi la Sibiu, organizate
împreună cu Asociaţia “Astra” în 2008, prilejuite de expoziţia de documente
din istoria istroromânilor a doctorului Ervino Curtis, s-a răspuns pe
teritoriul croat cu organizarea unui program coordonat de dna. Zvezdana
Vrzić, finanţat de autorităţile regiunii Istria, de NYU (Universitatea din
New-York), care se bucură şi de sponsorizarea TRACE, deşi dna. Vrzić nu
cunoaşte dialectul istroromân sau limba română şi în general nici o limbă
romanică scrisă şi vorbită. În cadrul acestui program a avut loc între 10-12
iulie 2009 la Jeian şi Suşnieviţa un seminar axat pe un proiect întitulat
“Ocrotirea limbii vlaşchi sau jeianschi” care s-a repetat la 24 iunie 2010,
la Suşnieviţa, consacrat aceluiaşi proiect al dnei. Vrzić.
De la început se observă că limba este tratată foarte reductiv, fiind
retezată de rădăcina şi legăturile ei fireşti cu limba română şi aceasta
este o tendinţă – sau un program- care nu poate tutela o limbă în pericol
iminent de dispariţie, ci numai a o slăbi (anula). În ce constă această
“tutelă” sau ocrotire a zisei limbi “Vlaşchi sau Jeianschi”? Ea constă în
simpla scriere la calculator, “digitalizare”, a unor scurte povestiri în
graiul “vlaşchi” sau “jeianschi” şi în editarea unui CD audio, cu un
vocabular minim, chemat “limba de saka zi” (limba de fiecare zi). Limba se
preconizează a fi scrisă după ortografia croată şi s-a creat în acest scop
un site pe internet,
https://www.vlaski-zejanski.com şi cu aceasta se consideră rezolvată
problema limbii!
Site-ul pe internet are patru minuscule compartimente, printre care acela
întitulat “Glasovi zajednice” (Vocile comunităţii), ale unei comunităţi
orientate însă numai spre trecutul recent iugoslav, de o generaţie, apoi
compartimentul tot minuscul, chemat “Nauci” (Știinţă), în care se vorbeşte
de originea limbii în mod extrem de sumar, din care rezultă doar că nu se
ştie nimic precis de originea limbii, decât că ar fi ajuns cândva, prin
secolul XVI, de undeva “din Balcani.”
Documentele care atestă prezenţa vlahilor (a românilor) la 1181 la râul
Tagliamento, la 1321 în insula Krk (Veglia), actele de hotărnicie, “Atti di
confinazione”, de la începutul secolului XIV în Istria, publicate de
Carlo
de Franceschi, care atestă prezenţa unei populaţii româneşti, etc., pentru a
ne limita foarte, foarte mult, sunt complect ignorate-. Tot ce se recunoaşte
este totuşi, că după toponomastică, etnia “vlahilor” era în trecut mult mai
întinsă în Istria. Despre triestinul
Ireneo della Croce şi celebrul
endoetnonim “rumeri” – rumeni cu n rotacizat
– şi limba acestora, “foarte
asemănătoare cu a valahilor de la Dunăre”, mărturie scrisă şi publicată de
Ireneo della Croce la 1698 în “Historia antica e moderna, sacra e profana,
della citta’ di Trieste”, despre acelea mai vechi ale episcopului
Tomasini
de la Cittanuova în Istria (1650), sau despre “Jus valachicum” reconfirmat
la 1436 de Hanz Frankapan – Giovanni Frangipane – ban de Croaţia şi Knez de
Krk (Veglia), nu se menţionează nicăieri nimic, cum dealtfel nu se
menţionează, în timpuri mult mai recente, de “Itinerarul în Istria” a lui
Ioan Maiorescu (1857), de scrierile despre limbă ale lui Iosif Popovici,
Sextil Puşcariu,
Leca Morariu, Traian Cantemir,
Matteo Bartoli, Petar Skok,
August Kovačec, sau acelea istorice ale lui Franz Miklosich, Konstantin
Jirecek, Sextil Puşcariu, Silviu Dragomir, etc.; cum nu se menţionează de
şcoala cu ore de predare în dialect şi limbă română literară, a lui
Andrei
Glavina, la Suşnieviţa, între anii 1919 şi 1924.
În acest fel se creează imaginea unui popor al nimănui, fără origine şi
nume, în afara istoriei, rătăcit cine ştie cum pe meleagurile Croaţiei, a
cărui identitate este redusă la numele unui sătuc.
Ne îndoim că în acest mod se creează condiţiile pentru păstrarea şi
conştientizarea valorii limbei de către populaţia locală, aşa cum afirmă în
“programul de tutelă”, coordonatoarea acestei acţiuni. Căci în mod
subînţeles, fără a o declara pe faţă, limba este considerată deja moartă şi
unica perspectivă a ei este mumificarea într-un muzeu, fără perspectivă de
limbă vie. Se tratează deci o limbă încă vie, vorbită de vreo 500 de
locutori în Istria, şi vreo trei ori mai mult în lume, dar în grav pericol
de-a dispărea în scurt timp, la fel cum s-ar trata o limbă de mult timp
moartă.
Salvarea nu poate consta în a băga fragmente de limbă într-un CD audio pe
internet, ci trebuie să fie activă, prin transmiterea, aşa cum era până prin
anii 1970, de la o generaţie la alta, astăzi slăbită, şi de aceea este
nevoie de transmitere vie ajutată şi prin grădiniţe de copii – căci limba se
poate studia, dar nu învăţa de copii preşcolari prin internet, ca limba
aztecilor –, de un profesor calificat pentru învăţarea chiar facultativă a
limbii la şcoală, şi încurajarea ei prin emisiuni la TV şi radio locale,
dacă intenţiile de “revitalizare” ale limbii sunt sincere, şi nu simplu
etnobusiness şi ipocrizie.
Drepturile lingvistice ale cetăţeanului viu nu pot fi puse pasiv într-un
muzeu de antichităţi, ele trebuie să se manifeste în mod activ, în viaţa de
zi cu zi a comunităţii. Eforturile Croaţiei, la care trebuie să se asocieze
România, căci nu se tratează de o populaţie fără nume, legături şi origine,
aşa cum este tratată în proiectul sus amintit, “Ociuvanie vlaşkog ili
jeianskog iezica”, ar trebui făcute în sensul bunei credinţe şi al aplicării
legilor europene şi al tratatelor bilaterale, în virtutea cărora mica
comunitate croată din România, nu este considerată în mod reductiv
“caraşoveană,” ci se bucură de toate drepturile, i se recunoaşte o origine
şi o limbă, are şcoli finanţate de statul român, etc.
Ne disociem de aceea de încercarea de rupere a graiului istroromân de limba
română, de anulare a etnonimului de rumeri – de la romanus, rumân, rumăr –,
astăzi legitim exprimat în sintagma istroromâni, şi exprimăm opinia că
măsurile preconizate care fac tabula rasa de istoria şi filologia acestui
ram al romanităţii, reducându-le la nivelul unor persoane fără competenţă
culturală, nu pot fi acceptate de comunitatea ştiinţifică şi de cea a
statelor europene.
Ne disociem, de aceea, de măsurile de faţadă, de “ochii lumii,” care riscă
să confunde salvarea unei limbi cu înhumarea ei, şi cerem în schimb
aplicarea standardelor europene.”
Raportul este redactat de Asociaţia culturală istroromână “Andrei
Glavina”, pentru conformitate Dr. Petru Raţiu, şi este destinat uzului
Ministerului de externe, Departamentului pentru românii de pretutindeni, a
Ambasadorului României la C.E., Dl. Stelian Stoian, a Academiei Române şi a
instituţiilor de cultură.
Source:
- Ziarişti
Online, 19 February 2011 - https://www.ziaristionline.ro/2011/02/19/un-raport-despre-situatia-istro-romanilor-pe-adresa-mae-si-a-consiliului-europei/
|
