|
August Kovačec, Istrorumunjsko-hrvatski rječnik (s gramatikom i tekstovima)
(Dicţionar istroromân-croat (cu gramatică şi texte)
January 1, 2002
© 2002 Dacoromania
După Descrierea istroromânei actuale, Bucureşti, 1971, urmată de capitolul Istroromâna din Tratat de dialectologie românească,
Craiova, 1984, p. 550–598, şi numeroase studii şi articole privitoare
la istroromâni, publicate în diverse reviste de specialitate croate sau
străine, A. Kovačec readuce în actualitate dialectul istroromân prin
noua sa lucrare Istrorumunjsko-hrvatski rječnik (s gramatikom i tekstovima).
Lucrarea, însumând 378 de pagini, a fost
publicată în Biblioteca Verba Moritura I, colecţie al cărui redactor
responsabil este prof. dr. Goran Filipi, fiind studiată în manuscris şi
recomandată de doi cunoscători ai dialectului istroromân, acad. Vojmir
Vinja, de la Universitatea din Zagreb, şi prof. dr. Goran Filipi,
decanul Facultăţii de Filozofie din Pula a Universităţii din Rijeka.
Dorim să spunem, din capul locului, că A.
Kovačec este unul dintre cei mai buni specialişti în dialectul
istroromân, fapt dovedit prin toate lucrările sale. Elev al
romanistului de prestigiu, acad. Vojmir Vinja, cel care, printre
altele, a adus numeroase completări la Dicţionarul etimologic al limbilor romanice
al lui Meyer-Lübke, tânărul asistent A. Kovačec a fost îndrumat spre
studiul dialectului istroromân de către maestrul său şi ajutat să facă
acest lucru temeinic. Una dintre condiţiile esenţiale ale reuşitei era
cunoaşterea limbii române (alături de limbile cu care istroromâna a
fost în contact, mai ales croata şi italiana.). Pentru a i se uşura
învăţarea limbii române A. Kovačec a fost trimis ca lector de limbă
croată la Universitatea din Bucureşti, în anii şcolari 1960–1962. În
această perioadă el a fost ajutat să se iniţieze în dialectologia
românească, la Centrul de Cercetări Fonetice şi Dialectale din
Bucureşti. Despre perioada în care a lucrat la acest institut, A.
Kovačec spune următoarele: "Este pentru mine o plăcută datorie să
adresez mulţumiri conducerii Institutului care mi-a pus la dispoziţie
mijloacele tehnice necesare, precum şi specialiştilor de la Institut –
în mod deosebit domnilor Andrei Avram, Marius Sala şi Valeriu Şuteu –
care, în orice moment, au avut amabilitatea să-i dea sprijin unui
începător în dialectologia românească" (p. 377).
Lucrarea de care ne ocupăm are trei secţiuni mari: Dicţionar (p. 17–230), Gramatică (p. 231–316), Texte (p. 317–375), precedate de un Cuvânt înainte (p. 7–15, în care se descrie conţinutul dicţionarului, cu indicaţii privind folosirea lui), Bibliografia (p. 369–373) şi un rezumat în limba română, intitulat Glosar istroromân-croat (cu gramatică şi texte) (p. 377–378).
Gramaticaare următoarele capitole mari:
-
Indicaţii sociolingvistice privitoare la istroromână şi la vorbitorii ei (cu următoarele subcapitole: Răspândirea
şi numărul vorbitorilor, Idiom fără instituţii oficiale, Bilingvismul,
Numele aşezărilor şi graiul locuitorilor lor, Originea istroromânilor
şi a istroromânei, Românii din Krk şi istroromânii),
-
Fonologia (vocale, consoane),
-
Morfologia (substantivul, adjectivul, articolul, adjective şi pronume determinative, verbul, adverbul, prepoziţia, conjuncţia),
-
Particularităţi sintactice,
– Lexic
(Deosebiri lexicale dintre graiul din Jeiăn şi cel din sud, Unele
caracteristici ale graiurilor istroromâne în comparaţie cu alte graiuri
ale limbii române).
Capitolul Texte conţine 16 piese
(trei din Suşnieviţa, două din Costârcean, câte unul din Nosola,
Sucodru şi Gradine şi cinci din Jeiăn). Textele propriu-zise sunt
precedate de o scurtă explicaţie privind felul în care a fost
simplificată transcrierea, de lista localităţilor din care au fost
culese, cu indicarea numelui şi a datei naşterii pentru fiecare
informator. La începutul fiecărui text se dă un pasaj transcris
fonetic, în sistemul impresionist al ALR, după care urmează textul
redat într-o transcriere simplificată, fonologică, menţinându-se, în
afară de ceea ce este distinctiv, şi "unele variante caracteristice
care păstrează 'culoarea locală' a pronunţării" (p. 377). Acest
procedeu l-am folosit, împreună cu E. Petrovici, în CL, IX, 1964, nr.
2, p. 208 şi urm.
În general, accentul nu a fost notat pe cuvintele monosilabice, cu puţine excepţii, ca: óị (p. 29), nóị (p. 346), ó, óh (p. 346), stó (p. 348), cấ rém (p. 349). Forma neaccentuată om
e notată în titlul articolului fără accent, dar de fiecare dată, în
cele şapte exemple din cadrul articolului, e notată cu accent (p. 137).
În schimb, accentul nu a fost notat pe cuvântul ali atât în Dicţionar cât şi, de 37 de ori, în texte. El putea fi notat áli sau putea să se explice că acest cuvânt poartă accentul pe a, fără a fi labializat. Se mai găsesc şi alte scăpări, inerente unor astfel de lucrări. Deşi pe cuvântul ịúva, ịúvę
accentul e notat atât în titlul articolului cât şi în opt dintre cele
nouă exemple, într-unul nu e notat, la fel ca în textul XII (p. 348,
rândul 3 de jos), dar notat, de la acelaşi vorbitor, în textul XI (p.
346, ultimul rând). Acestea nu sunt considerate de noi greşeli, ci
simple scăpări de notare sau, mai degrabă, scăpări la culegerea
computerizată. În aceaşi categorie menţionăm dę-ľåcu şi åţele, în loc de dę-ľ åcu şi åţele 'dă-i acul şi aţa' (p. 26, s. v. åţe). Mai amintim câteva astfel de scăpări: bacalåịn, în loc de bacalåịu 'morunul', în exemplul [muľåra] l-av abatút cá şi când bacalåịn '[femeia] l-a bătut de parcă [era] morun' (p. 35, s. v. bacalå). În exemplul månę, t-aị núste cåro se marânkę 'mană, aceea e ceva ce se mănâncă' (p. 112, s. v. månę), t-aị trebuie înlocuit cu ţa-ị. Pe aceeaşi pagină (s. v. måre) se dă exemplul mår múnţ, tradus în croată prin velika svadba 'nuntă mare'; múnţ trebuie înlocuit prin núnţ. Nunţ e un plurale tantum şi are sensul 'nuntă' (cf. CL, IX, 1964, nr. 2, p. 198-199), cuvânt atestat şi glosat corect de A. Kovačec (p. 130).
La prepoziţia na, alături de exemplele corect folosite, apare cuvântul naópac, care nu are ce căuta acolo. El nu are nimic comun cu prepoziţia amintită, ci este un cuvânt împrumutat din croată (naopako 'invers, contrar, pe dos, anapoda'), cuvânt ce se află ca titlu de articol (p. 124).
Se mai observă şi câteva trimiteri la cuvinte inexistente. Astfel, de la aflå, se trimite la flå. De altfel, forma flå e tratată în titlul articolului aflå, cu indicaţia că ea se foloseşte în satele din sud. În acest caz trebuia să se dea forma flå la locul său alfabetic, cu trimitere la aflå, fără a se mai trimite de la aflå la flå.
De la ånč, ånča se trimite la ånţa, care nu există nici în Dicţionar, nici în textele publicate de A. Kovačec. Cu acelaşi sens, autorul înregistrează alte două articole ânča, ânč' şi ânţ, ânţa, cu trimiteri încrucişate corecte. Forma ånţa există în istroromână şi a fost atestată de Sextil Puşcariu în textele 7/33 şi 28/10 din vol. I al monografiei sale Studii istroromâne.
La verbul arå (p. 23) e dat exemplul ńiva aråtę 'loc, ogor arat'. Nu credem că ar fi fost greşit dacă autorul ar fi dat în dicţionarul său şi adjectivul aråt.
La verbul čåre, čęre, ţęre se dă şi forma de participiu trecut čerşít, ilustrată prin trei exemple: čerşít-a şi čerşít réńťe 'a căutat şi a căutat mai departe', se aị čå čerşít aị ånč aflåt 'dacă aia ai căutat, ai aflat aici', ịe t-av čerşít ân sâmâń 'el te-a căutat în iarmaroc', dar la pagina următoare apare un articol care redă verbul tranzitiv čerşí, ţersí, 'a căuta', cu exemplul: pre tót am čerşít cålu ali nú l-am aflåt 'peste tot am căutat calul dar nu l-am aflat'. Urmează imediat articolul čersít, čerşít, cu indicaţia că reprezintă participiul trecut al verbelor čåre (čęre, ţęre) şi čerşí. Pe bună dreptate autorul arată astfel că există două verbe čåre (čęre) şi čerşí.
Numărul articolelor din Dicţionar
trece de 3.300 şi se referă numai la cuvintele atestate în textele
culese de autor. Numărul real al articolelor este însă mai mic, dacă
avem în vedere că unele variante sunt definite fiecare la locul său
alfabetic: aså (p. 24), cu trimitere la så, aşå, şå, şi aşå (p. 25), cu trimitere numai la şå şi så. Există, de asemenea, articolele diferite så (p. 170) şi şå (p. 188), definite fiecare, având şi trimiteri încrucişate. Tot astfel avem forma scúľe (p. 173) 'gaură', cu indicaţia că circulă în Suşnieviţa, şi cu trimitere la şcúľe (p. 189). Alături de forma din titlu, care are indicaţia că circulă în satele din sud şi la Jeiăn, e dată şi varianta scuľe de la Suşnieviţa, definită, ca şi în primul caz, prin rupa 'gaură'. Aceeaşi situaţie se găseşte şi în cazul adjectivului (scur), scurę, scuro (p.174), cu indicaţia că la Suşnieviţa se rosteşte şi şcur, -e, -o
'întunecat, obscur', şi că el se foloseşte şi substantivat, cu
înţelesul de întuneric. Cuvântul, considerat adverb, e tratat şi la
litera Ş: şcúro (p. 189), ilustrat de exemplul ịe şcúro ca şi córbu 'e întunecos ca şi corbul'. Credem că, în acest caz, mračno are, pentru istroromâni, sensul 'negru'.
Astfel de situaţii se datorează
inexistenţei unui grai standard; de aci apare dificultatea, e drept,
adesea subiectivă, de a stabili care e cuvântul de bază şi care e
varianta. S-ar putea lua în calcul extinderea geografică, dacă ea e
cunoscută, sau apropierea de etimon.
Numărul real al articolelor din Dicţionar
s-ar fi redus şi dacă autorul nu ar fi tratat ca articole separate
formele reflexive ale verbelor. Astfel, găsim tratate separat verbele ascúnde (tranzitiv) şi ascúnde se (reflexiv), abåte şi abåte se, acaţå şi acaţå se, ruγå şi ruγå se etc. Sunt şi cazuri în care gerunziul e tratat separat de infinitiv. Astfel, găsim articolele arå şi arấnda, âmnå şi âmnấnda, mnå şi mnấnda, tråze şi tragấnda.
Numărul articolelor s-ar fi redus şi dacă autorul nu ar fi dat articole
separate pentru fiecare sens al unor cuvinte, ca în cazul lui ântre (două articole), ântru (trei articole) etc.
Faptul că unele cuvinte sunt definite în
mai multe locuri nu constituie o greşeală; poate fi în avantajul
utilizatorului textelor şi al dicţionarului, care găseşte mai repede
sensul unui cuvânt. Este dreptul fiecărui autor de dicţionare să-şi
stabilească propriile norme de redactare. Ca şi în transcrierea ALR,
majusculele nu sunt notate, cu excepţia adjectivului lovrånţi
(locuitori ai satului Lovran), care a fost redat în transcrierea
simplificată a textelor VIII (p. 342) şi IX (p. 343) cu majusculă, sub
influenţa grafiei croate. În Dicţionar, atât substantivele
comune cât şi adjectivele care indică apartenenţa la o localitate sau
la un popor sunt notate, în dialect, cu iniţiale minuscule, dar glosate
cu iniţiale majuscule (lovrånţi – Lovranci, ivåńe – Ivanje, Ivanjdan, vlåh – Istrorumunji).
În privinţa transcrierii, mai observăm că š a fost redat prin ş, în timp ce ž a fost menţinut. E posibil ca la baza menţinerii lui să fi stat dorinţa de a nu fi confundat cu j din grafia croată, care-l redă pe ị. Înlocuirea lui c croat prin ţ ne duce la concluzia că menţinerea lui ž e o simplă scăpare.
În încheiere dorim să subliniem că lucrarea
discutată este deosebit de valoroasă, atât prin materialul ce-l conţine
cât şi prin competenţa cu care a fost descris şi interpretat. Scrisă în
limba croată, ea se adresează, în primul rând, cunoscătorilor acestei
limbi. Româniştii, cei mai interesaţi în a studia o astfel de lucrare,
au la îndemână lucrările autorului amintite la începutul prezentării,
mai ales pentru partea teoretică şi pentru descrierea gramaticii.
Publicarea în întregime a glosarului istroromân, cu definirea
termenilor în limba română, ar fi deosebit de utilă pentru cercetătorii
care nu cunosc croata, romaniştilor şi, mai ales, româniştilor.
Acum, când istroromâna mai trăieşte prin
puţinii oameni din generaţia vârstnică şi mijlocie, când copiii, puţini
la număr, nu o mai vorbesc, când stingerea ei este iminentă, trebuie să
ne exprimăm recunoştinţa faţă de acei oameni care şi-au dedicat ani din
viaţă pentru studierea şi descrierea acestui dialect. Munca de teren se
face cu privaţiunile şi sacrificiile pe care dialectologii şi le asumă
în mod conştient şi voluntar.
Cinste acelor oameni care, susţinând
adevărul ştiinţific, studiază şi descriu graiurile istroromânilor,
acum, când pseudosavanţi, şovini şi retrograzi, care-şi etalează
titlurile de doctori în ştiinţe şi de profesori, neagă pur şi simplu,
împotriva tuturor evidenţelor, existenţa istroromânilor şi apartenenţa
lor la neamul românesc. Astfel de "savanţi" îi consideră pe istroromâni
protocroaţi şi le găsesc originea prin secolul al XIV-lea
înainte de Cristos. Articolele lor, publicate prin reviste ştiinţifice
sau prin ziare de mare tiraj, sunt nocive pentru istroromânii care nu
au cunoştinţele filologice şi istorice necesare pentru a le înţelege
absurditatea, dar îi descalifică pe autorii lor în faţa adevăraţilor
savanţi, corecţi şi obiectivi, care nu se pot coborî la nivelul lor
pentru a-i combate.
Unul dintre aceştia din urmă, savant de mare clasă, prieten sincer al românilor, este academicianul August Kovačec.
Petru Neiescu
Institutul de Lingvistică şi Istorie Literară "Sextil Puşcariu"
Str. E. Racoviţă, 21, Cluj-Napoca, România
Source:
- https://www.ear.ro/publicatii-p.htm (no longer online)
|