|
Ciribiri
© Revista Atheneum
14.05.2003
Cu mult timp în urmă, pe când eram tânăr şi mai puţin înţelept, obişnuiam să
folosesc cuvântul pomenit mai sus, ciribiri, pentru a caracteriza
negativ o persoană. Sensul peiorativ pe care îl atribuiam cuvântului era cel
de "om de nimic". Eu şi prietenii mei spuneam despre cineva că este "un
nimeni" spunând, pur şi simplu, că este un ciribiri.
Cu mult timp în urmă, pe când eram tânăr şi
mai puţin înţelept, obişnuiam să folosesc cuvântul pomenit mai sus,
ciribiri, pentru a caracteriza negativ o persoană. Sensul peiorativ pe
care îl atribuiam cuvântului era cel de "om de nimic". Eu şi prietenii mei
spuneam despre cineva că este "un nimeni" spunând, pur şi simplu, că este un
ciribiri.
De atunci a trecut ceva vreme. Nu ştiu cât de
înţelept am devenit, dar am folosit tot mai rar acest cuvânt. Nu mai mi se
părea că cineva ar fi "un nimeni". Am întâlnit tot mai puţini "oameni de
nimic", sau, când i-am întâlnit, am folosit alte cuvinte pentru a-i
caracteriza. Cu vremea am şi uitat acest cuvânt, ciribiri, care,
întrebat fiind de unde l-am agăţat, nu aş prea fi fost în stare să dau un
răspuns.
Mai zilele trecute am auzit însă din nou
cuvântul. De data asta folosit de oameni de valoare, cercetători
lingvistici, profesori universitari autori de lucrări privind etnia
românească. Aşa am aflat că acest cuvânt, ciribiri, este numele pe
care şi-l dau istro-românii, alături de un alt nume, cici. Chiar şi
ei nu preau ştiu de unde au luat acest nume, deşi unii zic că ar fi doar un
titlu. Se pare că în turca veche ar însemna "omul de pe graniţă".
Grănicerul, adică, deşi românii au şi un alte cuvinte pentru aceasta:
"mărginaşul", "mărgineanul". Se pare că aceşti vlahi, neam cu neamul nostru,
au fost folosiţi de către ţarii sârbi drept tampon între ei şi bizantini,
respectiv năvălitorii turci. Sub presiunea turcă, această populaţie s-a
retras tocmai în peninsula Istria, în străvechea Ilirie, din nou "pe
graniţă", de data aceasta între Balcani şi peninsula italică.
Dar cine sunt aceşti "istro-vlahi", numiţi în
cărţi "istro-români"? Fac parte din marele neam al românilor, alături de
macedo-românii şi aromânii, grupuri lingvistice româneşti sud-dunărene, şi
de aşa-zişii daco-români, românii de la nord de Dunăre. Sunt unii care,
alături de aceste grupe, mai numesc câteva. De exemplu, unii zic că ar mai
fi şi "moro-vlahii". Aceştia sunt de fapt macedo-românii trăind în Vlahia
Mare, în Tessalia. Tot ei (sau poate alţii) s-ar mai numi kuţo-vlahi, deşi
în unele scrieri acesta ar fi numele... ţiganilor în Grecia (alături de
denumirea mult mai populară de "aţigani"). În sfârşit, mai sunt unii care
mai consideră un grup lingvistic, cel de "moldovean". De basarabean, care va
să zică.
Acum, dacă eu pot înţelege "moldovineasca"
basarabeană fără a avea nevoie de un dicţionar - probabil de aceea nici nu
se publică vreunul - nu acelaşi lucru pot afirma despre celelalte grupe
lingvistice. Înţeleg cam jumătate din cuvinte, dar probabil oarece trai în
mijlocul lor m-ar face să le şi vorbesc în scurt timp. Mulţi reprezentanţi
ai lor şi-au desfăşurat activitatea în Ţara Mumă, în România. Să amintim
doar câţiva: Xenopol, Papahagi, un întreg şir de Caragea şi Caragii... Prin
aducerea Dobrogei la sânul ţării, o mare parte a aromânilor au devenit
cetăţeni ai tării, mai precis chiar români. Daco-români, cum suntem notaţi
prin cărţi...
De fapt, toată această scurtă istorie - care
a început să fie prea lungă - porneşte chiar de aici. Aceste grupe
lingvistice pier, dispar. Începutul sfârşitului este insidios, ca de obicei.
Să îi luăm chiar pe aceşti ciribiri. V-am spus că eu înţelegeam prin
acest cuvânt un om de nimic? Cred că da. Deci, un recensământ făcut de
iugoslavi mai acum 40 de ani arăta că un număr de 2500 de ciribiri
mai trăiau în peninsulă. Asta pentru ca la căderea regimului comunist să se
numere doar vreo 7-800. Unde erau restul? Îmbătrâniseră? Pieriseră?
Cutremure nu se prea observaseră prin zonă, cu atât mai puţin războaie. Şi
atunci?
Nu, se pare că ciribirii noştri
plecaseră pur şi simplu. Poţi găsi (cu greu, e drept) ciribiri din
Australia până în Italia, cu precădere în State. Acolo unde-i omului mai
bine... De ce sunt greu de găsit? Nu pentru că sunt puţini, ci pentru că se
ascund. Se ascund ei chiar şi în peninsula Istria, deşi e mult mai mică
decât un stat din vestitele State. Te duci în satul care - pe vechile hărţi
- apare drept locuit de ciribiri (unele au chiar nume vlah: Peştera,
de exemplu), şi afli că toţi, dar absolut toţi locuitorii satului, sunt
"croaţi". Sau "sloveni". Vorbesc în limba slavă şi nu-şi prea dau numele,
căci acestea sună prea puţin slavic... Dar dacă apuci să bei cu ei o cană de
apă - se pare, o variantă locală de "pâine şi sare" - afli, chiar pe limba
lor aproape de înţeles, că sunt ciribiri. Sau cici. Unii-şi
zic chiar: româri!
Şi atunci te întrebi: de ce, frate? De ce
dispar ciribirii? Case frumoase au, la fel, sau mai ceva decât
conlocuitorii lor mai slavici. Au şi maşini italiene, ba chiar germane şi
franţuzeşti. Au mai puţine oi şi, deci, brânză, cum aveau din veac. Casele
frumoase au început să fie decorate ca în vest, veliţele şi ştergarele
dispărând prin poduri. Doar paharele de pe masă conţin şliboviţă, tot atât
de puturoasă ca şi la nord de Dunăre.
Hei, spuneţi voi, un caz mai special, aceşti
istro-români. Aşa am zis şi eu, dacă nu mi-aş fi amintit că, în vacanţele
mele, am ajuns să-i cunosc pe moro-vlahii din Tessalia. Pe kuţo-vlahi. Ăştia
sunt mai mulţi, după opinia cercetătorilor români, peste un milion. Asta
după români, care sunt cam lăudăroşi. Grecii spun că nu mai e picior de
kuţo-vlah. Sunt un milion de greci mai mulţi. Ei, ca şi americanii, afirmă
că toţi cetăţenii statului sunt chiar asta: cetăţeni ai statului. Greci, în
cazul nostru. Ce să ne mai încurcăm în epiroţi, beoţieni, lacedemonieni,
atenieni, kuţo-vlahi... Greci toţi, o apă şi-un pământ!
Aşa o fi, îmi zic eu. Or fi ei blonzi, cu
ochi albaştri - mai ales fetele - fără pic de trăsătură clasică grecească
(nici vorbă de vestitul nas grecesc, etalat atât de mândru de grecoaicele
negre şi focoase din peninsulă), dar nici unul nu vorbeşte altă limbă decât
cea greceasca. Întrebat - iar eu i-am întrebat! - îţi va răspunde că e grec,
bineînţeles. Nici vorbă să fie cuţo-vlah. Aşa o fi, îmi spun eu din nou,
dacă nu aş vedea străzile pline de prăjituri şi plăcinte cum numai la
Bucureşti şi alte oraşe nord-dunărene mai găseşti, femei aranjate şi
îmbrăcate cu gust, flecăreală, ceartă, dispreţ reciproc, vanitate, şi alte
frumoase trăsături specifice aceloraşi coclauri... Brânzeturile nu lipseau
de pe masă, iar ouzo era înlocuit de un fel de răchie de prune care îmi
amintea de casa bătrânească.
De ceilalţi macedo-românii nu prea ştiu, dar
ştiu că aromânii din Dobrogea dispar. Ei se afirmă a fi români. Au adoptat
limba, obiceiurile. Chiar şi manelele. 20 de milioane de români nu te cred
când afirmi că cel mai vestit aromân a tuturor timpurilor, Gică Hagi, nu
este român, iar restul de milioane îţi spun: şi ce dacă? Iar cei patru
milioane (şi...) de basarabeni se afirmă a fi moldoveni, nicidecum români.
Drept care vorbesc... ruseşte. Ba chiar şi ucraineană, în unele locuri. Dacă
nu, tătară, ca unii găgăuţi... Puţini, mai ales bătrânii, studenţii aflaţi
în România şi parlamentarul PRM, vorbesc "moldovinieşti". Sunt unii
pesimişti care afirmă că nu mai mult de 40% din populaţie vorbesc româneşte,
şi numărul lor scade vertiginos. De aceea, poate, nu prea vor să se unească
cu Ţara. Ar trebui să înveţe o limbă străină.
Şi ce dacă, mă pot întreba unii? (Nici o
legătură cu învătarea limbii străine.) Păi, mai nimic. Nu ar fi nimic, daca
restul milioanelor de romani - daco-români, macedo-români, istro-români,
aromâni, moldoveni, bănăţeni, moroşeni, olteni, bucureşteni, cum vreţi să le
ziceţi - nu sunt chiar ei pe cale de dispariţie. E drept, ei se dau drept
americani, canadieni, germani, francezi, italieni, unguri, ba chiar ţigani
(când le foloseşte). Am auzit pe unii dându-se drept "ardeleni", sau
"transilvăneni". Altora, bineînţeles, căci pe alţi români îi ocolesc ca pe
Nevoia. La ei procesul de disoluţie e chiar mai rapid şi fără greş: o
generaţie.
Înainte chiar de a uita limba maternă, ne
uităm neamul. Sunt neamuri care, avânt binecuvântarea lui Dumnezeu, cresc şi
sporesc. Altele supravieţuiesc condiţiilor vitrege, zavistiei, cuceririlor
şi năvălirilor, cum au supravieţuit aceşti ciribiri de care vorbeam.
De pe altele Dumnezeu îşi ia mâna, lăsându-le în voia soartei şi a
oamenilor. Şi ce fac oamenii cu ele? De obicei, un blid de linte e mai
preţios decât tot neamul. Ţine de foame.
Iată cum, dragi cititori, suntem pe cale de a
ucide şi înmormânta o populaţie de peste zece milioane de români - vlahi,
dacă preferaţi acest nume. Mai mulţi decât au ucis naziştii germani! Dacă
ajungeţi în peninsula Istria, după ce beţi o cană de apă cu un ciribiri,
puteţi afla că în lume mai sunt maximum 200 de vorbitori de limba
istro-română. Mai curând vreo 170, dar aşa sunt eu, mai optimist. Văd partea
de sticlă încă plină şi prefer să nu observ că acest rest se va evapora în
câţiva ani. Un deceniu, poate două...
Apoi, undeva, în vreun ziar fără importanţă,
pe coloana a treia a penultimei pagini, va apare o scurtă ştire: "în
satul... a decedat ultimul vorbitor de limbă istro-română". Dacă ar fi scris
despre un animal de pe lista speciilor ameninţate, ar fi apărut, poate, pe
pagina a doua. Această ştire ar face tot atât de multă impresie ca şi cea
care ar anunţa dispariţia a peste 10 milioane de români ai Diasporei. Dar de
ce să ne mirăm, ea anunţă doar dispariţia unor ciribiri. V-am spus că
eu foloseam acest cuvânt pentru a numi un om de nimic?
Despre ce vorbeam? Despre noi, bineînţeles.
Ca întotdeauna...
Editorial by Nick Sava
Source:
- Nick Sava (EDITORIAL), © 2003
https://www.atheneum.ca - Revista Atheneum
|