Istro-romanii
Frati de sange si limba cu noi, traiesc in
Croatia si sunt pe cale de disparitie. Desi n-au fost niciodata in
Romania, jura cu mana pe inima ca sunt... romani
Formula AS
Gauri Negre ale Istoriei
July 30, 2007
Pamantul rosu al rumerilor
In
Croatia, intr-un colt uitat de lume, de o parte si de alta a singurului
munte din peninsula Istria, se afla cateva sate sarace, unele aproape in
intregime parasite, in care, timp de multe sute de ani, s-a vorbit
romaneste. La inceputul secolului al XIX-lea erau, probabil, vreo opt mii de
suflete. Astazi au ramas mai putin de 200. Strainii le-au spus cici, celor
de la nord de munte, si ciribiri, celor de la sud. Documentele vechi
italiene ii numeau rumeri. Ei isi spun vlasi, iar limba si-o numesc vlaski.
Oamenii de stiinta le-au spus istro-romani.
Invatatii spun ca
istro-romanii faceau parte, prin secolul VII (pe la anii 800 dupa Hristos),
din ramura romanilor vestici, traitori in nord-vestul Peninsulei Balcanice,
in Serbia, Bosnia si Croatia, din care astazi au mai ramas locuitorii
Banatului sarbesc. Au fost impinsi spre vest, pana in peninsula Istria, in
secolul XV, de catre turci, sau poate mai devreme. Cativa cercetatori sustin
ca ar fi plecat din Tara Motilor si Maramures, deoarece au in dialectul lor
o particularitate care se regasea in trecut si in regiunile mentionate: il
transforma pe n in r atunci cand se afla intre doua vocale. Adica spun mara,
spure, bura pentru mana, spune, buna.
Odata ajunsi in
peninsula Istria, romanii s-au stabilit in preajma singurului munte din
zona: Muntele Mare (Monte Maggiore). In trecut, teritoriul locuit de ei era
mult mai intins, dar astazi, istro-romana se mai vorbeste doar in vreo opt
sate: la nord de munte, in satul Jeiani, cel mai mare si mai conservator sat
de istro-romani, iar la sud, in cateva asezari marunte, grupate in jurul
satului Susnievita (in italiana Valdarsa). Regiunea fusese pustiita de ciuma
inainte de venirea romanilor, care si-au intemeiat satele pe pamant gol. Ei
au devenit oamenii locului. Solul rosu, neroditor, nu le-a oferit prea
multe. Aveau turme de oi si vite, faceau putina agricultura si, mai ales,
produceau carbune de lemn, profitand de putinele paduri din zona. Apoi isi
incarcau cosurile cu mangal, le urcau in spinare si treceau muntele ca sa-l
vanda la Trieste sau la Fiume.
Stiau sa faca si otet, pe care il vindeau pana departe. In vremurile
trecute, existau in zona si cateva lacuri in care isi adapau turmele. Astazi
nu mai exista nici unul. Unele au fost secate pentru ca raspandeau malaria,
altele au secat singure, iar cel din urma, lacul Cepici, a fost secat in
1981, cand s-a construit tunelul ce strabate muntele dintr-o parte in alta.
Casele istro-romanilor sunt toate modeste, fara garduri, cladite din piatra
intunecata. Au avut dintotdeauna o viata simpla, plina de greutati. Nimeni
nu a fost de partea lor: nici pamantul, nici autoritatile, nici vecinii,
nici fratii lor romani. Au fost mereu singuri.
Istro-romanii se stiu
catolici dintotdeauna. Nu au avut niciodata preoti istro-romani, botezurile,
nuntile si inmormantarile lor erau celebrate in alta limba decat a lor. Dar
au traditii si legende foarte asemanatoare cu ale noastre. Astazi,
istro-romanii nu mai au animale si nici vechile ocupatii. Cei mai multi sunt
„batari”, cum spun ei la batrani, iar cei ce sunt inca in putere muncesc
prin orase. Nu au scoala in limba lor, nici preot, nici carti, iar fratii
lor romani nu au auzit de ei. Au venit cei de la UNESCO si de la Discovery
si i-au filmat. Au ales din toate cele cateva mii de limbi pe cale de
disparitie de pe tot pamantul, doar noua. Iar intre cele noua, istro-romana.
Lingvistii americani se ocupa de comunitatea de istro-romani din New York,
unde exista vreo doua sute de vorbitori: cam cati au ramas in totalitate si
in satele lor natale. Au venit si italienii sa ii ajute pe istro-romanii din
Croatia, sa atraga atentia asupra lor. S-au luptat pentru ei si unii romani
stabiliti in Italia, cu mijloace putine si entuziasm mare. Cei mai bravi
dintre ei sunt Petru Ratiu si Elena Pantazescu, impreuna cu sotul ei, Ervino
Curtis. Au facut manifestari, conferinte, congrese, expozitii. Dar mai mult
nu pot face nici ei. Si croatii sunt foarte deschisi la dialog. Nimeni nu-i
impiedica pe istro-romani sa-si cultive traditiile si limba. Dar ei singuri
nu pot face nimic, caci nu au bani si nici intelectuali care sa se priceapa
la astfel de lucruri. Ei sunt oameni simpli, de la tara, hraniti doar de
pamantul lor cel rosu si arid. E nevoie de proiecte serioase, costisitoare,
pe termen lung, pentru a opri, in cel de-al 12-lea ceas, disparitia limbii
lor si, prin aceasta, disparitia lor ca grup.
O
limba condamnata la moarte
Cati dintre
romanii din Romania au auzit de istro-romani? Au auzit de aromani (sau
macedoromani), pentru ca multi dintre acestia s-au stabilit in Romania, mai
ales in Dobrogea, si unii au devenit chiar persoane publice. Poate au auzit
de meglenoromani, pentru ca si acestia au ajuns in Romania, in numar mic, si
si-au intemeiat cateva sate. Dar despre istro-romani cine a auzit?
Primele stiri despre
istro-romani apar in documente italienesti din secolul al XVI-lea, dar unele
nume de persoane si de locuri apar chiar cu cateva secole mai inainte. Dar
la noi, foarte multa vreme nu s-a stiut de existenta lor. Abia pe la
mijlocul secolului al XIX-lea a ajuns la ei primul carturar roman, Ion
Maiorescu, tatal lui Titu Maiorescu. In vremea aceea, Istria era a
austriecilor, care au stapanit-o timp de o suta de ani, pana la 1918. Mare a
fost uimirea lui Maiorescu sa-i gaseasca si sa-i auda vorbind! El a deschis
sirul invatatilor care s-au ocupat de aceasta ramura de romanitate, dar tot
el a fost si cel dintai care a prevazut sfarsitul apropiat al acesteia: doar
doua-trei generatii mai aveau sa vorbeasca, in viziunea lui Maiorescu, acest
dialect. E adevarat ca au trecut mai multe generatii, dar sfarsitul e
aproape. Dupa primul razboi mondial, Istria a devenit teritoriu italian.
Istro-romanii nu aveau invatamant in limba lor, ci mergeau la scoli
italiene. A fost o perioada de liniste si de bine pentru ei. Au avansat si
cercetarile asupra lor. Profesorul iesean Theodor Burada, venit in Istria sa
le studieze limba, il incurajeaza pe tanarul Andrei Glavina, din satul
Valdarsa, sa vina in Romania, unde i se oferise o bursa. Dupa studii la Iasi
si la Blaj, Glavina se intoarce acasa, reuneste toate satele de istro-romani
de la sud de munte intr-o singura comuna, Valdarsa, si infiinteaza prima
(si, din pacate, ultima) scoala cu predare in limba locala.
Din nefericire,
Glavina moare tanar, iar scoala se inchide dupa doar patru ani de
functionare, din lipsa unui invatator roman. Cel de-al doilea razboi mondial
a insemnat inceputul sfarsitului, marele exod. In 1945, peninsula a fost
ocupata de armata lui Tito. Istria s-a pustiit din nou, ca de o noua ciuma,
sate intregi au fost abandonate. Cei mai multi au plecat in Statele Unite,
Canada, Australia, dar si in Italia. In 1960, numarul istro-romanilor era
estimat abia la 1500, in 1994 la 450, iar in anul 2000 la doar 250.
Casatoriile mixte au crescut mult in ultimul timp, tinerii, atatia cati mai
sunt, se stabilesc in orase, iar numarul vorbitorilor scade foarte repede.
Dupa aprecierile specialistilor, daca nu se face urgent ceva, in cel mult
trei decenii aceasta limba nu va mai exista.
Istria a devenit
teritoriu iugoslav dupa 1945 si toti istro-romanii au invatat limba croata.
Invatamantul este de atunci doar in limba croata. Numele satelor au fost
slavizate, numele de persoana la fel. Daca pe o harta din 1926 aproape toata
Istria este acoperita de nume de sate romanesti, precum Catun (nu mai putin
de 11 asezari din Istria aveau acest nume!), Bolovani, Carbune, Sucodru,
Costarcean, Floricici, Ierbulisce, Murari, Dosani, Ciobani, Buzet, Vlahi
etc., astazi foarte putine din aceste nume mai exista. Limba istro-romana se
vorbeste doar in familie, iar tinerii refuza astazi sa o mai invete, caci o
percep ca pe o limba fara prestigiu, inutila. Nu i-a invatat nimeni sa fie
mandri de limba lor, nu le-a spus nimeni ce comoara detin. Pana in 1989, la
noi nu s-a putut face nimic pentru ei. Dupa 1989 nu a existat interes.
Astazi este deja foarte, foarte tarziu. Dar inca mai exista o raza de
speranta.
Prof. RICHARD SARBU,
Universitatea din Timisoara
„Un
miracol si o speranta”
In cei 50 de
ani de comunism, singurii care puteau pomeni despre romanii de dincolo de
granita erau cercetatorii, dar si aceia cu inima stransa, caci subiectul
putea fi catalogat drept „amestec in treburile interne ale altor state”, iar
deplasarile pe teren se obtineau cu foarte mare dificultate. S-au ocupat cu
dragoste de istro-romani unii cercetatori croati, mari prieteni ai Romaniei,
ca August Kovacec de la Zagreb si Goran Filipi de la Pola. S-au ocupat si
lingvistii de la noi din tara, chiar daca nu puteau ajunge in satele din
Iugoslavia de atunci. Dar au fost si unii cercetatori romani care au ajuns
acolo. Unul dintre acestia a fost profesorul Radu Flora, roman din Banatul
sarbesc, care a trait in Iugoslavia, la Novi Sad. Cel de-al doilea este
profesorul Richard SArbu, de la Universitatea din Timisoara, care a fost
lector de limba romana la universitatea din Liubliana, Slovenia, si in felul
acesta, fiind aproape de satele de istro-romani din Croatia, s-a putut ocupa
de limba lor. L-am cunoscut la Trieste, unde venise la o expozitie dedicata
istro-romanilor de catre Asociatia de prietenie romano-italiana „Decebal”,
patronata de Ervino Curtis.
- Domnule profesor,
ati fost martorul disparitiei istro-romanilor in ultimii treizeci de ani.
Cum si de ce s-a intamplat acest lucru?
- Am venit la Liubliana in 1978, iar dupa primul an de lectorat, dupa
datele lui Radu Flora, numai in satul Jeiani erau cca 500 de vorbitori. In
1986, in acelasi sat mai erau cam 350, iar in anul 2000, dupa datele
profesorului Goran Filipi, nu mai existau decat vreo 300 in toate satele,
atat la nord, cat si la sud de munte. Iar in cei sapte ani cati au trecut de
atunci, in mod sigur numarul lor a scazut si mai mult. Satele
istro-romanilor se afla intr-o zona foarte saraca din punct de vedere
economic.Cei mai multi au plecat de saracie, la orase, in alte tari. Au loc
si casatorii mixte, dar daca s-ar investi economic in zona, populatia s-ar
stabiliza. Ce bine a facut guvernul roman in perioada interbelica! Nu a
venit cu ajutoare de ochii lumii, cu carti sau altele de felul acesta, ci a
facut ceva mult mai util: a construit o fabrica de postav si a dat de lucru
istro-romanior, ca sa nu plece, sa ramana in satele lor. Asta ar trebui
facut si acum, ca sa nu dispara comunitatea istro-romanilor. Altfel, toti
tinerii pleaca la oras, in Croatia, Slovenia sau in Italia. In acelasi timp,
ar trebui sa se actioneze pe linie culturala.
- Deci mai
sunt sperante?
- Da, sunt. Mai ales ca in ultima vreme se promoveaza in Europa o noua
politica de protectie a minoritatilor etno-lingvistice. Istro-romanii se
considera croati din punct de vedere etnic si catolici din punct de vedere
religios. Ei si-au pierdut constiinta de neam si cea religioasa, dar o mai
au pe cea lingvistica, ultima care piere. Ei stiu ca au o limba a lor, ca
sunt diferiti de ceilalti prin aceasta si trebuie ajutati sa-si recunoasca
radacinile, sa constientizeze ca se trag din romanii stravechi. Ar trebui ca
parintii sa-si incurajeze copiii sa vina sa studieze in Romania, in diverse
domenii. Acum, o diploma de la o universitate romaneasca este recunoscuta in
Europa.
- Cum va explicati
ca, totusi, istro-romana a putut supravietui atatea sute de ani, desi nu au
existat scoli, preoti, literatura, iar limbile majoritare au concurat-o
permanent?
- Pentru mine istro-romana este un miracol. E de neinteles cum a putut
supravietui sub presiunea atat de puternica a celorlalte limbi din jurul
sau. Nu am nici o explicatie. Istro-romanii si-au pierdut religia,
traditiile, costumele populare, constiinta etnica, dar prin asta nu au
incetat sa ramana istro-romani, caci singurul lucru care le da lor cu
adevarat o identitate este limba, iar limba si-au pastrat-o cu mare
tenacitate timp de secole. In momentul in care limba lor nu va mai exista,
nu vor mai exista nici istro-romani. Vor fi croati si atat. Limba aceasta
este dovada vie a unui miracol, a felului prin care un neam se pastreaza
prin destinul unui cuvant, prin destinul unei limbi.
Acad. MATILDA
CARAGIU-MARIOTEANU
„E
foarte tarziu, dar nu prea tarziu”
Cea mai mare specialista
in dialectele romanesti sud-dunarene, doamna academician Matilda
Caragiu-MarioTeanu, ea insasi aromanca, ne-a oferit motive de speranta si
optimism.
- Doamna
academician, ce este istro-romana? Limba sau dialect?
- Istro-romana este un dialect. Dar nu un dialect al limbii romane pe care o
vorbim noi astazi, ci un dialect al straromanei, al acelei straromane mari
din trecut, din care s-au desprins si aromana si megleno-romana. Este limba
romana veche. E drept, au fost unii lingvisti care au sustinut ca
istro-romana este o limba independenta, dar au existat ratiuni politice. Era
in vremea cand se incerca sa se atribuie statutul de limba independenta si
graiului nostru moldovenesc din Basarabia. Dar marii lingvisti, inclusiv cei
straini, de la cei dintai care au studiat-o si pana astazi, toti au
considerat ca istro-romana este limba romana.
- Ce se poate face
pentru a se pune capat declinului acestei limbi?
- Este deja foarte tarziu. Trebuie sa se faca ceva in primul rand pentru
vorbitori. Pentru limba istro-romana s-au facut multe, in plan stiintific.
Dar pentru istro-romani nu s-a putut face mai nimic pana in 1989. Avem
culegeri de texte, atlase, dictionare, monografii, am avut si avem multi
lingvisti care s-au ocupat de istro-romana, de la Ion Maiorescu la Iosif
Popovici si Sextil Puscariu, pana la specialistii de astazi, dar activitatea
lor nu a dus la salvarea limbii, ci doar la consemnarea ei. Pentru a salva
istro-romana trebuie sa se faca ceva pentru oamenii care o vorbesc, iar asta
a fost imposibil pana de curand, din motive politice. Vorbitorii sunt cei
care decid soarta idiomului. Ei sunt cei care incep sa vorbeasca limbi
literare, merg la scoala, la facultate, citesc, asculta radio, se uita la
televizor, deci folosesc limbile majoritare, croata si italiana, si
inceteaza sa mai foloseasca istro-romana, limba din familie. La fel se
intampla si cu aromanii, tineretul nu prea mai vorbeste limba parintilor.
- Toti
istro-romanii cu care am vorbit in Istria, fara nici o exceptie, sunt
constienti ca sunt ultimii vorbitori. Iar multi dintre ei doresc sa se faca
ceva pentru salvarea limbii lor.
- Acum exista,
intr-adevar, un curent nou, parca ar fi o reactie la globalizare. Si cu
aromanii se intampla la fel. Ar trebui sa facem manuale pentru istro-romani.
Eu am facut un manual pentru aromani, impreuna cu colegul meu Nicolae
Saramandu, si urmeaza sa-l trimitem gratuit in locurile unde traiesc
aromani. Si pentru istro-romani se poate face ceva asemanator. Sau, mai
bine, abecedare pentru cei mici. Daca ei nu au acolo oameni pregatiti, pot
sa se ocupe de la noi niste oameni tineri, care sa stea cateva luni in
satele de istro-romani si apoi sa redacteze un manual. Nu e greu. Metode
exista, trebuie doar sa vrem.
- Academia Romana
nu are nici un proiect legat de istro-romani?
- Nu are si nici nu stiu sa fi avut. Academia Romana are institute de
lingvistica prin care ar putea face ceva. Acum se lucreaza de pilda la un
atlas lingvistic aroman, dar este o lucrare pe termen lung, pe multi ani,
iar pentru istro-romani e nevoie de un proiect care sa aiba un ritm
corespunzator cu ceea ce este necesar. Cel mai bine ar fi daca s-ar gasi
intre istro-romani niste copii dotati care sa vina sa studieze in Romania,
sa le oferim noi burse, ori niste tineri care sa studieze filologia la
Zagreb sau la Trieste, sau, cel mai bine, la Padova, unde se face foarte
serios limba romana. Cu pregatirea de filologi vor putea sa elaboreze
manuale sau abecedare de istro-romana, sa deschida o scoala. Fara pregatire
nu se poate.
- Multi dintre
istro-romanii cu care am stat de vorba si-ar fi dorit sa ajunga in Romania.
Pentru ei tara noastra este ca o a doua patrie, au o nostalgie a acestei
tari, unde nu au ajuns niciodata.
- Ei sunt, saracii, atat de izolati, atat de uitati acolo in satele lor! Un
lucru foarte important pe care l-ati putea face este urmatorul: sa strangeti
un grup de istro-romani, din fiecare sat cate unul, de toate varstele, pe
care sa-i aduceti in Romania. O sa vedeti ca vor fi stupefiati cand o sa
auda ca ei vorbesc de fapt aceeasi limba si ca ceea ce stiu ei de acasa, din
colibioarele lor, din satele lor uitate, aud si aici, aceleasi cuvinte,
aceiasi oameni. Si sa vedeti cum dragostea de a invata si reinvata limba
lor, si de a nu o pierde, va fi foarte mare. Eu cred ca o astfel de actiune
ar fi cel putin egala ca importanta si efect cu aceea de a infiinta o
scoala.
„Muri-voi za ceasta limba”
Nu poate fi
descrisa in cuvinte emotia pe care o ai atunci cand tu, un roman din
Romania, auzi vorbindu-se, intr-un sat sarman si pierdut din Croatia, o
limba romana veche-veche, cu parfum si melodie de Ev Mediu. E ca si cum
te-ai intoarce in vremea lui Mircea cel Batran. Sau chiar mai in urma. E
drept, multe cuvinte croate, nemtesti si italienesti s-au furisat in
vorbirea istro-romanilor. Dar esenta romaneasca a ramas neatinsa. La nord de
munte, in Jeiani, limba s-a pastrat mai bine, in vreme ce la sud,
influentele straine au fost mai puternice. Dar este aceeasi limba romana si
tresari la fiecare vorba a lor, nevenindu-ti a crede ca intelegi atat de
mult din ce spun ei. Aceeasi emotie a incercat-o si regina Carmen Sylva
cand, din intamplare, a intalnit la Abbazia, pe tarmul adriatic al Istriei,
cativa tarani istro-romani.
Satul Bardo. Pe un
varf de deal, cateva case grupate in jurul unei biserici, iar alaturi
cimitirul. Casele au fost parasite demult, cu exceptia uneia, in care mai
traieste o batrana. Doar ea, cu duhurile caselor si ale celor morti, pazind
cimitirul si tufele de otetari dintre zidurile ruinate. Ultimul locuitor. Au
plecat cu totii: unii in America, altii la cele vesnice. In perioada
interbelica satul avea 800 de locuitori. Era plin de viata si de vise. Acum,
mai e doar batrana Iolanda. Cand va pleca si ea, va lua cu sine ultimele
amintiri ale acelui loc in care, candva, se vorbea si se visa romaneste.
Satul Sucodru.
Cristina Carlovici are 17 ani si este cea mai tanara vorbitoare de
istro-romana. Ultima. Nu mai exista nimeni de varsta ei in satele din jur cu
care sa schimbe doua vorbe in limba stramoseasca. Va termina liceul si va
pleca din acel colt de lume, risipind ultimele sperante. Copiii vlahilor nu
mai vorbesc vlaski si nu mai sunt vlahi. Ei se considera croati si vorbesc
doar croata.
Satul
Jeiane. Cativa dintre membrii singurei trupe folclorice de istro-romani
ne asteapta la caminul cultural din marginea satului si ne intampina cu
salutul „bura zi”. Noi suntem trei, ei sunt cinci si vorbim deodata,
grabiti, fiecare cu altcineva, incrucisat, incercand sa auzim si sa
intelegem tot, sa aflam cat mai mult. Gazdele sunt foarte dornice sa ne
impartaseaca tot ce stiu despre traditiile din sat, despre istoria lor,
despre limba lor. Dar dincolo de cuvinte, durerea e mare, greu de suportat:
cu totii stiu ca sunt ultimii, caci copiii lor nu vor sa mai vorbeasca
istro-romana. Mai sunt in sat feciori de insurat, dar daca copiii lor nu vor
invata limba parintilor, totul se va termina. Pentru acei copii trebuie
facut ceva, altfel dupa ei va ramane doar pustiul. In larma discutiilor
intretaiate se aude glasul lui Mauro Doricici, care ne intreaba, firesc, ce
putem face pentru ei. Se asterne o liniste de moarte, o liniste de cimitir
si case pustiite, o clipa lunga cat mileniul lor de singuratate. Nu stim ce
putem face pentru ei. Dar vom face ceva, cu siguranta. Cel putin vom scrie
despre ei. Il intreb ce inseamna pentru el Romania. Imi raspunde ca Romania
este a doua iubire. Ne despartim cu emotie, cu bucurie, dar si cu inima
stransa. Ii salutam cu vorbele lor: „Domnu cu voi”. Si ei ne raspund, firesc
si simplu, in limba noastra comuna: „Si cu voi”.
Satul Susnievita.
Pepo Glavina ne primeste cu bratele deschise. Ne imbratiseaza. Ne spune
cateva vorbe in istro-romana, apoi ne imbratiseaza iar. „Dragu mi-e c-ati
verit la mire!” Sta in fata noastra ca in fata unei minuni. Ochii ii rad si
ii plang in acelasi timp, inundati de bucurie. In casa lui saracacioasa, pe
perete, un afis ii anunta pe vorbitorii de croata: „Hvala ca govorite
vlaski!”. „Va multumim ca vorbiti romaneste!”. La el in casa se vorbeste
numai romaneste. Nu a fost niciodata in Romania, dar viseaza sa ajunga
intr-o zi sa vada tara-mama, sa-si gaseasca o romanca „musata” si sa o duca
la el in sat, caci la ei nu mai sunt fete, feciorii se insoara numai cu fete
croate. Iar el, mai bine nu se insoara niciodata, decat sa-si ia o croata.
S-a luptat pentru limba lui materna atat cat a putut. A atras chiar si
atentia politiei intr-o vreme, cu entuziasmul lui. Ne arata taieturi din
ziare despre ei, istro-romanii, carti de vizita primite de la romanii care
au trecut pe la ei, fotografii. Ne spune cu o seriozitate cutremuratoare ca
limba lui este si va fi limba romana, si ca pentru asta el isi va da si
viata. Stam de vorba aproape doua ore, fiecare in graiul lui, dar cu aceeasi
„irima” romaneasca, de parca am fi comunicat peste veacuri cu un stramos
indepartat al nostru. O intoarcere miraculoasa in timp. Ne fotografiem,
promitem sa revenim la toamna, ne despartim, iar in urma noastra il mai aud
repetand in intuneric, ca pentru sine: „muri-voi za ceasta limba”.
AURORA PETAN
Foto: IULIAN IGNAT (5)
Source:
- Formula AS, Number 779, July 30, 2007 -
https://www.formula-as.ro/articolprint.php?id=8526 © All
rights reserved.
|