Istro-romanii. Sa-i salvam, macar in ultimul ceas!. "Bine ati venit la noi. Domnu v-ajute". Doua afise enorme de panza flutura, leganate de briza marii Adriatice, pe zidurile fastuosului palat Constanzi din centrul orasului Trieste: "Salvate istro-romeni!", "Salvati istro-romanii!".

 Dedesubt, in conturul ca o inima al peninsulei Istria, se vad doi tarani, un barbat si o femeie. Fota, itari, laibar, opinci, asemeni taranilor nostri din Carpati. Si cuvintele marelui lingvist roman Sextil Puscariu, scrise cu litere mari in limba italiana: „Ca o inima se profileaza Istria pe albastrul Marii Adriatice. In aceasta inima curge sange romanesc”. Ramai uluit, privind. E amiaza, e miezul verii, soarele arde orasul imperial, pustiu, de piatra alba. In fata palatului Constanzi se deschide, larga, piata Unita. O piata enorma, ce se sfarseste direct in apele marii. Acolo, intr-o sala din pantecul unei cladiri ce inainteaza mult in valurile Adriaticii, un grup de oameni vorbesc despre Romania. Sunt o suta, cel mult doua. Toti asezati pe scaune, cu spatele spre o usa larg deschisa, prin care nu se vede decat albastrul cerului si al marii, impreunate. Doar cativa dintre ei sunt romani. Cei mai multi sunt italieni, sloveni si croati. Organizator e un italian get-beget, Edvino Curtis. Vorbesc despre istro-romani, o straveche populatie romaneasca, care mai traieste acum doar in sudul peninsulei-inima, in Istria croata. Despre niste „romani vechi” de-aproape un mileniu, ori poate chiar dintotdeauna, ramasite din vremea Daciei Mari. Acesti „stravechi” au azi una dintre cele mai rare limbi de pe pamant. Doar vreo doua sute de suflete o mai „cuvinteaza”. Daca nimeni nu intreprinde ceva foarte urgent, peste 30-40 de ani nu o va mai vorbi nimeni. Graiul acesta va muri. Strainii adunati la Trieste se-ntreaba cu patima ce s-ar putea face pentru istro-romani. Cum s-ar putea salva limba si cultura lor, „o adevarata comoara”, „un muzeu viu al limbii romane vechi si al intregii Europe”. Altadata au fost mii, ocupau aproape intreaga peninsula, pana aici, la Trieste, in acest mare oras italian. Azi ii gasesti doar in jurul a doua sate croate din sud, sarace si uitate de lume - Jeiani si Susnievita. Desi nici un om de acolo n-a fost vreodata in Romania, ei vorbesc inca o limba romana ancestrala, ca-n Evul Mediu, sau poate chiar a primilor romani rasariti din daci. Parasiti de toata lumea, fara scoala, biserica, televiziune sau presa in limba lor, fara nici o stire sau ajutor „de acasa” din Romania, ei inca reusesc sa vorbeasca. „Bire ati verit la noi! Nu va fie rusire de limba voastra, nu va prapaditi pre cale. Va cuvintati cu ai vostri feciori, in selistele (satele) voastre. Doar asoa neica limba nu se pierde si fi-va aparata in veac. Domnu v-ajute!...” Asa suna cuvantul de deschidere a conferintei de la Trieste, al domnului Emil Petru Ratiu, in cea mai curata limba istro-romana. Auditoriul il priveste fascinat. Sarmanul domn Ratiu... El nu e istro-roman, e „roman nou”, de-al nostru, de azi, medic la Roma, plecat de zeci de ani din Romania. Tot de atatia ani se lupta singur, cu incapatanare, pentru drepturile acestei etnii urgisite. Ca un cercetator amator, a batut din poarta-n poarta pe la casele istro-romanilor, incurajandu-i necontenit, studiindu-le limba, implorandu-i sa n-o uite si s-o vorbeasca impreuna cu feciorii lor, mai departe. A protestat cu succes la cele mai inalte foruri europene, asa cum n-au facut-o toti savantii si oamenii politici din tara laolalta. Nici un oficial roman nu e astazi la conferinta asta. Nici un ambasador, nici un politician. Niciodata, in cei 17 ani de la Revolutie, n-a calcat nimeni pe-aici. Nimeni nu i-a ajutat vreodata pe istro-romani, macar cu o vorba buna. Doar acum, la Triste, le-au sarit in ajutor „fratii” lor din inaltimile Alpilor: reprezentanti ai friulanilor, ai bellunezilor, ai romansilor. Minoritati la fel de primejduite, dar care au stiut sa-si pastreze graiul si identitatea. Au venit aici ca sa-i ajute pe fratii lor istro-romani, sa-i invete ce trebuie sa faca. Cercetatori straini ii studiaza „cu lupa”. Echipe de la Discovery ii filmeaza si-i urmaresc atent, acasa la ei. Se mira de fiecare data ca aceasta limba se pastreaza de atatea veacuri, poate de milenii, vorbind de „un adevarat miracol”. E inexplicabil, zic toti. Nici un grai nu se poate mentine atata vreme, sub presiunea atator limbi care-l inconjoara si fara absolut nici un sprijin din patria-mama. Dialectul istro-roman e trecut in Cartea Rosie a UNESCO pentru limbi pe cale de disparitie, cu specificatia „grav periclitata”. Despre toate astea se vorbeste azi aici, la Trieste, in sala cu usa care da spre neantul albastru, catre mare si cer. Undeva, in spate, suntem noi, singurii jurnalisti romani. Suntem patru. Patru reporteri de la „Formula AS”.

Soarele asfinteste lin peste Adriatica. Oamenii de la conferinta ies impreuna pe chei. Stau laolalta, grupati, vorbesc aprins intre ei. Sunt altceva decat lumea obisnuita care trece prin Trieste, decat acei vilegiaturisti eleganti ce se plimba tihnit pe tarm, cu mainile la spate, printre yahturi albe. La conferinta au fost invitati si cativa istro-romani. Ii vad. Cinci barbati, tarani din Jeiani, din cel mai important sat al istro-romanilor. Oameni puternici, cu musteti viguroase, bratele incrucisate pe piept si privirea hotarata. Petru Ratiu ii imbratiseaza pe toti, nu stie pe care sa-l prinda in brate mai intai. Ochii ii sunt luminosi, razatori, tremurand de lacrimi. De-o jumatate de an n-a mai fost pe la ei. Le imparte cate-o revista „Scrisoare catre fratii rumeri”, singura revista istro-romana scoasa vreodata-n istorie, pe care el, batranul medic, o scrie singur si-o tipareste la imprimanta din biroul sau, apoi o trage la xerox. Si abia atunci cand ii aud pe taranii aceia rostind seriosi cele dintai cuvinte, cu glasurile lor groase si barbatesti, abia atunci simt, cu adevarat... socul! „Da` cand veriti la noi acoasa? Veriti mare (maine)? Poate veriti si cu ceata de jurnalisti. Noi tot intelegem tot ce ei cuvinta in romaneste...” Noi, „ceata” de jurnalisti, ramanem pur si simplu cu gurile cascate. Daca il schimbi pe „n” in „r” (inima-irima, bine-bire, intocmai ca-n Maramures) si cateodata pe „a” in „oa” (casa-coasa, asa-asoa, carne-coarne), intelegem si noi aproape tot ce cuvanta. Ne napustim asupra lor, cu mii de intrebari. Abia acum ne dam seama cu-adevarat cine sunt taranii pe care-i avem in fata. Oameni care au supravietuit veacurilor. Nici ei, nici bunicii, nici strabunicii lor n-au fost vreodata in Romania. Nu stiu nimic despre tara aceea stranie de unde venim noi, despre Bucurestiul aflat la peste 1500 de kilometri departare. Inca de copii, n-au auzit niciodata vorbind un roman „adevarat”, afara de acest domn Ratiu si alti doi-trei entuziasti ca dansul, care au trecut pe la ei prin sat de vreo cinci-sase ori in ultimii 17 ani. Si totusi, acum ii auzim, cu urechile noastre. Pornim impreuna, inapoi, spre palatul Constanzi, acolo unde se va deschide prima expozitie inchinata vreodata istro-romanilor, avand ca tema istoria, traditiile, limba acestor oameni fabulosi. (Toti banii necesari acestei expozitii, cheltuielile pentru inchirierea salilor, cazarea si masa participantilor, banii pentru afisele ce impanzesc orasul, toate au fost suportate de un singur om: italianul Edvino Curtis, impatimit de istro-romani. El a realizat expozitia si a organizat totul, fara absolut nici un sprijin, macar moral, din partea statului roman.)

Domnul Ratiu se bucura de bucuria cu care-i ascultam pe istro-romani. Inalt, subtire, elegant, in costumul sau alb, cu parul intins pe spate si chip de actor englez, trece de la unul la altul si-i ia pe dupa umeri, de parca ar vrea sa-i stranga pe toti, din mers, langa inima sa. Ne zice mereu ca acesti oameni ar trebui sa fie numiti eroi, un tezaur national, ca nu poate pricepe nicicum nepasarea si indolenta deplina a „tradatorilor” de la Bucuresti. „Uitati-va de pilda aici, in piata Unita, in 1996 a fost o uriasa manifestatie numita „Salvati istro-romanii!”. Peste tot in piata asta erau tineri intinsi pe jos, italieni, americani, australieni... Strigau toti: „Salvati-i! Nu lasati acest neam sa moara!”. Toate strazile din Trieste erau pline de afise cu un chip urias de taran istro-roman din Jeiani. Te copleseau inca de cand ieseai din gara. Ei bine, ambasadorul nostru la Zagreb a adormit in sala de conferinte. A iesit de la dezbateri, s-a dus sa bea ceva la o carciuma, apoi s-a intors si a adormit. Va dati seama? Strainii aia, etnografi, lingvisti, cercetatori, se strofocau acolo sa gaseasca solutii pentru istro-romani, iar ambasadorul nostru dormea. Un om gras, gusat, care asuda mult. Se uitau la dansul si nu le venea sa creada...” Urmatorul ambasador, Constantin Ghirda, avea sa declare ca-n satele istro-romane nu mai sunt „decat vreo doi mosi”, care nu merita mare atentie. „L-am auzit chiar eu declarand asta, la un dineu oficial in Venetia. De unde stia? Cica ii spusese lui „cineva” de pe-acolo. Habar n-avea de tratatul bilateral romano-croat din ‘94, ce prevede scoli, schimburi culturale si toate drepturile pentru minoritati. Croatii sunt toleranti, ne-ar lasa sa facem ceva pentru acesti bieti oameni, este cadru legal, totul mura-n gura. De ce nu i-a chemat nimeni in Romania pe oamenii astia, cu folclorul si costumele lor? De ce nu s-au gandit sa le faca macar o gradinita in sat, ca sa nu se piarda limba chiar de tot? De ce nu le-au trimis macar cateva abecedare?Oamenii le-au cerut, s-ar citi pe rupte, cu disperare s-ar citi, chiar si de catre adulti. De ce n-au adus cativa studenti filologi, sa studieze cel mai vechi grai romanesc din lume, care acum dispare? De ce n-au venit ei insisi, fie doar sa-i vada pe romanii astia uitati? Sa le zica doar atat: „Fiti mandri de limba asta”. Atat. Sunt lucruri foarte simple... Am fost acolo, sunt multe case goale, oamenii mi-au spus ca le-ar dona bucurosi, gratis, daca ar sti ca-n ele se va face o gradinita. La noi, croatii carasoveni se bucura de toate privilegiile, avand gradinite, scoli, pana si liceu in limba materna. Nu de la croati pleaca astazi necazul. Totul pleaca de la ticalosii aia din tara...” Ambasadoarea de azi, Oana-Cristina Popa, nici nu s-a obosit sa treaca vreodata prin satele istro-romane, in cei trei ani de cand sta la Zagreb. Petru Ratiu a implorat-o in scrisori sa mearga macar putin, macar sa-i salute pe oamenii aceia, caci asta ar insemna enorm pentru dansii. In 2006, ea a ajuns pana la Pola, un oras croat din sud, trecand chiar prin inima tinutului istro-romanesc, la numai cativa kilometri de satele Jeiani si Susnievita. Nu s-a deranjat insa sa se opreasca. „Cine ii alege, Dumnezeule, pe diplomatii astia? Asta-i o diplomatie a lasitatii, a indolentei! Cum sa ne mai miram, asadar, ca doamna Popa nu este astazi aici, la una din cele mai importante manifestari dedicate unor romani stravechi din tara de care ea raspunde?” Acolo, in mijlocul uriasei piete din Trieste, Petru Ratiu ridica pumnul spre cer. Un pumn delicat, cu degete subtiri, fara putere. Taranii de Jeiani merg mai departe, cu privirea in pamant. Au inteles aproape tot ce-am vorbit. Ei insa au renuntat de mult sa se mai revolte. Au si uitat ce-nseamna sa-ti fie dor atata timp de cineva care nu te vrea, care nu te iubeste. „De sute de ai (ani) v-am asteptoat pre voi sa veriti, sa ne zbaviti, s-aveti a noastra grije...” Asa zice Mauro Doricich, barbat cu chipul ros, fruntea inalta si mustata ca argintul, un fel de capetenie negraita a tuturor jeianenilor. Singurul oficial roman a venit la ei in sat in anul 1995 - un ambasador. Se pregatisera cu totii, „ca de-un mare praznic (sarbatoare)”, cu mese intinse, cu cantece, cu „pare si soare” (paine si sare). S-au primenit, au imbracat costumele vechi, au tras clopotele la biserica. Aveau emotii. Era pentru ei, fara exagerare, un eveniment istoric, epocal. Ambasadorul a stat doar o jumatate de ora, in picioare. Zicea mereu ca e grabit, c-o sa mai vina el. La plecare, le-a facut niste promisiuni tuturor, strigate din usa masinii. Promisiuni pe care nu si le-a tinut niciodata.

Trebuie neaparat sa mergem la Jeiani. Sa-i vedem pe istro-romani acolo, acasa la ei. Pornim a doua zi. De la Trieste, ca sa ajungi in satele acelea, trebuie sa treci doua frontiere: cea slovena si cea croata. Ne indreptam spre Monte Maggiore, singurul munte de pe intreaga peninsula a Istriei. Unde se puteau ascunde mai bine pastorii vlahi (asa li se mai zice si azi istro-romanilor) decat in aceste locuri? Muntele Mare... De-o parte si de alta a lui inca mai traiesc, uitati, putinii nostri frati „rumeri”. La Jeiani ajungi greu, chiar daca acum este aproape de marea autostrada spre Rijeka. Cincisprezece kilometri de drum intortocheat, fara indicatoare, printr-un codru neintrerupt. Parca tot izolati se incapataneaza sa traiasca si astazi vlahii acestia, departe de restul croatilor. La piciorul muntelui, intr-o poiana ingusta, inconjurata numai si numai cu paduri salbatice de fag. Acolo si-au pitit satul, din stravechime. Case mari, albe, de gospodari lipiti de locul lor. Multe din ele in ruina, moarte odata cu ultimii oameni. „Carciuma” cu cativa „batari” sezand la mese de tabla, cu paharute in fata, punand alene tara la cale. Barbatii tineri ne asteapta la capatul satului, aliniati in fata cladirii scolii. Cei cinci pe care i-am cunoscut la Trieste sunt printre ei. Cu totii isi framanta palmele mari, aspre, emotionati ca niste feciori. Stam fata in fata, noi si ei, romani si istro-romani. Putin rusinati, nestiind ce sa zicem mai intai. Vorbele parca nu se lasa rostite. „Bire ati verit, frat, in obcina noastra!”, sparge tacerea unul Radu Stancovici, zis Garjinca, si atunci incepem toti a zambi. „Na, haideti nuntru...” Nu va pot descrie bucuria pe care-o simt in ochii lor, atunci cand ne poftesc sa sedem si ne „rastignesc” (intind) masa. Da, se poate spune ca acesti oameni ne asteptau. De o viata intreaga ne asteptau, ca pe niste rubedenii dragi, care-au intarziat un pic la un pranz in familie, dar pe care ei ii iarta, blajini, bucurandu-se ca totusi au venit, fie si in ultimul ceas. Bem „vir” (vin) si vorbim relaxati, mereu razand, de parc-am face interviuri cu cine stie ce ciobani de-ai nostri, din Bucovina sau din Apuseni. Sunt azi in sat vreo 130 de vorbitori de istro-romana. Acum 50 de ani erau de sase ori mai multi. Peste 30-40 de ani nu va mai fi nici unul.
     Dintre barbatii stransi in jurul mesei, cei mai multi sunt „zvonciari”, celebrii clopotari din Jeiani, pastratori ai unei traditii stravechi, ce se mai pastreaza, ca prin miracol, si azi. Jeianenii nu pot trai fara acesti zvonciari. Nu-si pot incepe anul nou fara ei. La fiecare 6 ianuarie, zvonciarii colinda intreg satul si „zvonesc” „un an bur”, roditor. Cu „subele” de oaie pe spinare si „baierele” cu talangi rasunand asurzitor pe solduri, joaca un dans precrestin, viril, salbatic, de alungare a iernii si spiritelor rele. Ei sunt unul din cele mai renumite grupuri folclorice ale Croatiei si ale intregii Europe. Trofeele lor atarna peste tot pe peretii scolii din acest satuc rupt de lume. Au fost chemati ca invitati speciali, cu mare respect, la cele mai prestigioase festivaluri europene de folclor. Au colindat intreg continentul cu clopotele, dansurile si doinele lor ancestrale. Doar in Romania nu au fost poftiti niciodata. Ei ar trebui sa fie astazi pentru noi un bun national, o comoara, un „brand” cu care sa ne laudam peste tot in lume. Dar sunt poate cei mai vechi romani, cu cel mai curat sange romanesc, desi doinesc numai in graiul nostru ancestral, jelind „o feata musata cu negrii ochi”, cu toate astea, nimeni din Romania nu a auzit de dansii (ambasadoarea de la Zagreb avea sa ne recunoasca deschis ca nu stie absolut nimic despre respectivul grup folcloric). Si totusi, cineva i-a poftit pe zvonciari in tara-mama. „Mai an”, anul trecut, pentru prima oara. Arman Guta de la Bucuresti, un cercetator solitar si visator, asemeni domnului Ratiu, a fost cel dintai om care i-a chemat vreodata pe jeianeni in Romania, la un festival de folclor pentru minoritati, in Constanta. Zvonciarii s-au dus pe cheltuiala lor, cu masina lor. Urmau sa faca doar pe drum sase zile. Sa ramana acolo o singura noapte, apoi sa se-ntoarca. Dar ce mai contau toate astea? Important era ca, in sfarsit, cineva ii chemase, ca cineva facuse acest gest pentru dansii. Bineinteles ca s-au dus. Cei alesi pentru deplasarea aceasta incepusera sa fie priviti in sat cu mai multa stima, ca niste oameni speciali, adevarati „soli” ai intregii obsti. Era pentru prima data, cel putin in ultimul veac, cand cineva de la nord de Muntele Mare pleca in Romania. „Sa piseiti (scrieti - de la pisanie) tot ce vedeti, sa ne spureti cand va povarniti (intoarceti)...”, ii rugau cei ramasi acasa. Iar acum, zvonciarii ne povestesc si noua miracolul pe care l-au trait acolo, in tara mult visata. Se intampla in luna mai, anul Domnului 2006. Era primavara...

Au intrat in tara pe la Nadlac, Arad. Erau doisprezece. Cat timp au traversat Romania, nici unul nu a dormit o clipa. Se uitau pe geamurile microbuzului, cu ochii larg deschisi, isi notau nume de sate, de orase, de rauri, se uitau la case, la munti, la oameni... Le era ciuda ca nu se pot opri, sa vorbeasca mai mult cu oamenii aceia. Au facut un popas pe marginea soselei, undeva aproape de Orastie. Vazusera acolo niste ciobani care vindeau cas si s-au dus sa intrebe. Acest episod imi este povestit in detaliu de vataful grupului, Radu Doricich, om micut, dar vanjos, cu un tarc de barba alba inconjurandu-i chipul. Mi-l povesteste ca pe un fapt deosebit de important. Era, in acea calatorie, primul contact al lor cu un roman „adevarat”, in carne si oase. „Noi tare ne-am miroat atuncea, in Carpati. Ne-am ustavit (oprit) la uru (unu) care vindevea cas. Si cu cela pastar (pastor) tot am inteles ce el cuvinta. Totu am inteles! Fost-a ceea o seliste (un sat) din Ardeal, asoa s-o chematu ceea parte. Si cumparoat-am de oie casu, foarte bur cumparoat. Si-am cuvintat cu cela pastaru si l-am intreboat: „Cate oi ai tu?” Trei sute oi avut-a. „Si ioarna, cand ii roace (rece), ce le dai manca?” si el zis-a che ioarna le-o povarni inapoi, jos, in seliste. Si-acuma, veara (vara), cosea iarba si ioarna le da manca faru (fanul) si le mulgea si branza facea. Tare bire am cuvintat noi cu cela pastaru. El se miroa de noi, noi ne miroam de el, ca stim cuvinta tot una limba...” Dar nici povestile jeianenilor nu sunt mai prejos. Aveau sa-mi povesteasca despre marile turme care au fost odata aici, la ei, inca din vremea primilor stramosi. „Batarii” satului inca mai aveau turme de oi si „cireda de vache”, pe care le urcau in „varhul” Muntelui Mare, lasandu-le peste vara la „stable” (stane), in seama pastarilor si bacilor, ca sa le mulga si sa le taie „lara” (lana) lor musata. „Facut-a unt si branza bura si cas o facut. Vindevea jos, la piata, la Moarea Adriatica. Asoa era atunce, cand noi am fost mici...” Orice lingvist poate confirma: de vrei sa afli daca undeva sunt radacini traco-dacice, intreaba-i pe localnici cuvinte despre ciobanie. Ele sunt cuvintele cele mai vechi, singurele care se pastreaza datorita izolarii oamenilor pe lanturile de munti, dintr-o parte intr-alta a Europei. Ceva mai tarziu, acelasi Radu Doricich avea sa ma puna si mai tare pe ganduri. Avea sa-mi spuna ca ei nu sunt doar urmasii unor emigranti valahi din secolul al XIV-lea (asa cum sustin multi cercetatori), ci niste romani mult mai vechi. Ca istro-romanii au fost primii aici, dinaintea croatilor. Ca inainte era „un singur mare narod (popor)”, de la Marea Neagra la Adriatica, iar dansii sunt numai o ramasita, o „insula” din acest norod mare, invadat apoi de slavi. Cei ce-au imigrat mai tarziu din Valahia, in veacul XIV, fugind de turci, cu turmele si caravanele lor, au venit „pe locuri vechi”, stiute, locuite deja de fratii lor de dinainte. La fel cum a spus in antichitate latinul Titus Livius. La fel cum au spus curajosii autori croati din veacul al XVI-lea, Simun Kosic si Ivan Pergosic. Apoi Densusianu, Iosif Popovici, Al. Rosetti, Nicolae Draganu, Ioan Coteanu, cu totii vorbind despre marea masa a tracilor. C-o zi inainte, gasisem intamplator la Trieste, intr-o librarie oarecare, o exceptionala monografie a comunei Susnievita, scrisa de... o italianca (departe de gandul vreunui roman asa ceva!) Citand diferiti autori, Nerina Feresini scrie, negru pe alb: „Romeni e istro-romeni (vlahi dell`Istria) erano originari della Dacia”. De unde stie toate astea Radu Doricich din Jeiani? El e, intr-adevar, un fel de invatat al satului, care lucreaza la Matulje (oras in care mai traiesc azi istro-romani) si a citit mult despre originea istro-romanilor. Dar oare numai din carti stie asta? „Asoa noua ne-o zis cel mai mare prevtu (preotul) a nost, Max Pelosa”, raspunde Radu. „Ur prevtu ce-a murit demult, dupa osta (razboi). El a piseit (scris) de noi toate ceste lucruri in ale lui carti. Si ne zicea dumireca in bisearica, in toate dumirecile ne zicea de-a noastra istorie...” Preotul si scriitorul Max Pelosa, cel care le spunea jeianenilor in toate duminicile ca ei au fost dintotdeauna pe acest pamant, era un preot croat. Croat pur sange. Istro-romanii n-au avut niciodata preot istro-roman, nici biserica in care sa se slujeasca in istro-romana. Max Pelosa ii iubea insa pe oamenii din parohia sa. A simtit datoria sa le spuna si sa scrie in cartile sale ceea ce considera el ca este adevarul. „Dintotdeauna pe acest pamant... Un singur mare norod, inainte de slavi, de la Adriatica si pana la Marea Neagra...”

BOGDAN LUPESCU
Fotografii de IULIAN IGNAT

Source:

• Formula AS, Number 780, August 6 to 13, 2007 - https://www.formula-as.ro/articol.php?nrrev=780&&idart=8546&&numecap=Gauri%20negre%20ale%20istoriei&&cc=istro-romani © All rights reserved.