Despre
Traian Cantemir am scris în mai multe rînduri (vezi mai cu seamă
vol.
Bucovina. Oameni şi cărţi, 2005, p. 188-194). L-am cunoscut în
tren, în drum spre Suceava, unde era să participăm împreună la o
importantă acţiune organizată de Casa de Cultură. Ne-a dat întîlnire
un prieten comun, care ne-a cumpărat şi biletele de călătorie.
Atunci am aflat că distinsul profesor de la Universitatea din
Cernăuţi locuia în Iaşi în zona Podu Roş, unde locuiam şi eu, el pe
Şoseaua Naţională, primul bloc pe stînga, iar eu chiar lîngă staţia
de tramvai, în blocul din părculeţul dintre Splaiul Bahlui şi
bulevardul Ţuţora. L-am văzut de cîteva ori la cumpărături, pentru
că ne aprovizionam din aceleaşi magazine şi din aceeaşi piaţă, dar
nu ştiam cine-i. În cele două ore cît a durat călătoria cu trenul
accelerat pînă la Suceava, am discutat multe, am discutat şi în
Suceava şi a doua zi în drum spre Iaşi. Ne-am apropiat uşor, deşi eu
eram la vîrsta fiului său Lorin, pe atunci soţul Nataliei Cantemir.
Aveam alt tip de pregătire intelectuală, cu destule insuficienţe
regretabile, dar amîndoi eram cu gîndul la Bucovina noastră şi la
marii ei cărturari.
Traian Cantemir este cunoscut ca unul dintre cei mai serioşi
cercetători ai istroromânilor. A fost trimis de Leca Morariu la
Academia di Romania din Roma, cu scopul de a se pregăti pentru
cercetarea românilor din Istria, ceea ce a şi făcut. În anii 1932,
1933 stă aproape trei luni şi jumătate în Istria, culege folclor în
dialect, consemnează cuvinte, nume proprii de persoane, de animale
şi de locuri, adună informaţii noi privitoare la etnografia şi
istoria acestor români trăitori în limba de pămînt arid numită
Istria, la sud de Triest.
Întors în ţară, lucrează la liceele Hotin şi Cernăuţi, pregăteşte
teza de doctorat Istroromânii şi o susţine în 1936 la
Universitatea din Cernăuţi, sub îndrumarea profesorului Leca
Morariu. Acesta şi-a pus mari speranţe în tînărul său învăţăcel şi
face să fie numit într-un post de asistent la Facultatea de Litere
şi Filosofie.
Traian Cantemir începe să desfăşoare o activitate energică şi în
scurtă vreme se văd primele roade. Scrie despre istroromâni, publică
în reviste de la Cernăuţi cronici şi recenzii la cărţi de literatură
şi se impune ca un tînăr cu mari perspective în viaţa culturală a
Bucovinei şi a ţării. Dar atît pentru tînărul universitar, cît şi
pentru alţi cărturari formaţi sau în formare, începe marele exod din
iunie 1940, cînd ruşii ocupă Basarabia şi nordul Bucovinei. Cine n-a
reuşit să fugă din calea sălbaticei invazii, a fost sacrificat.
Deportările şi asasinatele s-au ţinut lanţ, iar ucigaşii căutau noi
şi noi victime. După începerea războiului, fiind eliberate
ţinuturile ocupate, au fost înţelese dimensiunile dezastrului
provocat de barbaria rusească. Revenirea la
Cernăuţi a celor fugiţi a fost de scurtă durată, pentru că ruşii
au revenit în 1944.
În aceste condiţii, familia Cantemir, împreună cu familia Leca
Morariu, se refugiază la Rîmnicu Vîlcea pentru multă vreme. Acolo se
va stinge ilustrul cărturar Leca Morariu. Traian Cantemir a
funcţionat timp de două decenii în învăţămîntul vîlcean, iar din
1964 pînă în 1973 lucrează la Institutul Pedagogic din Bacău, fiind
şi şef de catedră. După pensionare, se stabileşte la Iaşi, unde fiul
Lorin era profesor la Universitatea Tehnică „Gh. Asachi". Decedează
în Iaşi, în august 1998, urmat la scurtă vreme de doamna Tatiana,
fostă profesoară de biologie.
Fiind dialectolog ca formaţie şi cunoscînd bine cartea
profesorului Cantemir Texte istroromâne, i-am spus într-o
discuţie că ar fi bine ca basmele şi povestirile din acest volum să
le transpună din dialect în limba literară şi să le publice.
Părîndu-i-se ideea demnă de reţinut, s-a apucat de lucru şi a
realizat în timp scurt acest volum de basme şi povestiri. L-a
predat la Editura Ion Creangă, dar n-a fost publicat, deşi avea
promisiuni ferme din partea lui Gh. Zarafu. Astăzi, cartea apare la
Ed. Sedcom Libris din Iaşi, într-o ţinută grafică potrivită, ca
ediţie îngrijită de Lorin Cantemir.
Într-o Notă asupra ediţiei, autorul a dat informaţii în
legătură cu alcătuirea culegerii, inclusiv în legătură cu
provenienţa textelor.
Traian Cantemir prezintă cîteva date, nesigure, despre istoria
acestui grup românesc stabilit în Istria şi numele localităţilor în
care se vorbea dialectul lor, în pragul dispariţiei. Un studiu
important care însoţeşte textele folclorice este intitulat
Particularităţi ale epicii populare istroromâne, în care se
vorbeşte şi despre un trecut păstoresc, ocupaţia păstoritului fiind
însă dispărută de secole.
Prin cartea aceasta, pregătită cu pricepere de către Traian
Cantemir, folclorul istroromânilor, sărac şi restrîns, poate
pătrunde în studii de specialitate.
Traian Cantemir, Fata cu lacrimi de aur. Basme şi povestiri
istroromâne, Iaşi, Editura Sedcom Libris, 2006, 166 p.